9
Celula în care sînt stau e chiar deasupra mării și e astfel plasată încît răsăritul se vede perfect. Priveliștea e minunată. Am început să mă obișnuiesc cu veșnica mîncare de pește de mare. Măcar e proaspăt și nu poate fi decît sănătos. Aerul de mare mi-a desfundat nările pentru totdeauna. Nu țin minte, de cînd am fost băgat aici, să fi strănutat măcar o dată. Singurul lucru care mă incomodează oarecum este masca asta de fier care-mi prinde tot capul.
10
În timpul lucrului trebuie să purtăm la picior o cătușă de care atîrnă un lanț cu o bilă de oțel la capăt. Asta pentru că s-au găsit niște puști să evadeze. Au fost, firește, prinși și spînzurați, dar noi am rămas cu bilele de picioare. După un timp, în cinstea Zilei Naționale, s-a revenit asupra obligației de a purta cătușe cu lanț și bilă de oțel. N-a trecut nici o săptămînă și alți inconștienți au evadat. Au fost prinși, torturați și spînzurați. Ne așteptam ca de a doua zi să primim iar bilele de oțel, dar nu s-a întîmplat nimic. Am aflat mai tîrziu că bilele fuseseră scoase din inventar ca nefolositoare, iar comandantul închisorii le și vînduse pe contul lui unui negustor de fier vechi.
11
I-am spus comandantului că, fiind singur în celulă, atîrnat deasupra mării, fără dreptul de a ieși vreodată, e inutil să port masca de fier. Nu mă va vedea nimeni. Cel mult, să mi-o pună dacă vine vreo inspecție. A fost de acord cu mine, logica îl obliga. A doua zi a venit cu gardianul și cu un lăcătuș care a tăiat bridele nituite și mi-a scos masca. Îndată ce mi-au dat-o deoparte și m-au privit, au început să rîdă. Au rîs toți trei pînă au căzut jos, minute în șir. Nu am putut scoate de la ei nicio explicație, au plecat rîzînd. Am cerut atunci o oglindă, ca să văd și eu ce e atît de caraghios la înfățișarea mea, exceptînd barba și părul care desigur că-mi crescuseră sub mască. Comandantul nu a fost de acord, regulamentul nu permitea. Mi-a trimis frizerul, dar el n-a reușit să mă tundă și să mă radă cumsecade pentru că se strica de rîs. Intrigat, mi-am privit chipul, cît am putut, în apa din vasul de băut și n-am văzut nimic neobișnuit: chipul dinainte cu părul ușor încărunțit. Nu știu ce-or găsi toți de rîs, dar de fiecare dată cînd îmi aduce mîncarea trebuie s-o smulg repede din mîna gardianului pentru că pufnește în rîs văzîndu-mă și o varsă pe jos.
12
Tapirul a fost condamnat la moarte. Comandantul a venit să ne întrebe pe noi, ceilalți deținuți, care vrem să facem pe călăul. Un gardian n-ar face asta. Cel care primea nu avea de făcut o treabă prea grea. Doar să-i pună Tapirului o funie în jurul gîtului și să tragă de o manetă. Pentru asta ar fi avut o porție dublă timp de o săptămînă și un litru de rachiu. M-am gîndit dacă merită să fac treaba asta. Mi-am zis că, dacă nu mă bag eu, cineva oricum o să-l spînzure pe Tapirul și eu n-o să mă aleg cu nimic. Dar pînă m-am gîndit, s-a și repezit unul, zis Cîrmă, că a fost marinar, că vrea el. Bine! Pînă seara, Cîrmă a avut grijă să se umple de tot felul de lucruri, toate vîndute în schimbul unei guri de rachiu din litrul pe care avea să-l primească după ce-l spînzură pe Tapirul. Altfel, ei erau prieteni înainte. Asta era luni. Miercuri, dimineața devreme, trebuia să fie execuția. Dar marți se găsește un deștept de șef, sau o fi avut Tapirul vreo pilă, și îl grațiază. Cînd a aflat, Cîrmă, săracul, a făcut pipi pe el. Cu Tapirul nu era de glumă. Dar se vede că ăla, trecut pe lîngă moarte, nu avea chef să mai riște și nu i-a făcut nimc. A căzut Cîrmă în genunchi în fața Tapirului, să-i ceară iertare. Dar Tapirul:
– Lasă, bă. Nu erai tu, era altul. Bine c-am scăpat.
A trebuit să dea Cîrmă toată agoniseala înapoi și a rămas dator cu ce primise de mîncare și deja halise. Dar i s-a deranjat ceva la cap și după o săptămînă sau zece zile s-a spînzurat cu izmenele. Un gardian a zis că se vede că avea Cîrmă vocație de călău și dacă n-a fost să-l spînzure pe Tapirul, s-a spînzurat singur. Mi-a plăcut vorba asta: vocație.
13
Celula în care stau e atît de strîmtă încît nu pot să mă întind pe jos. Nici în picioare nu e ușor de stat. Podeaua e ca un fel de lighean aplecat, din ciment sclivisit, pentru ca, atunci cînd îți faci nevoile, ele să se scurgă spre o gaură aflată într-un colț. De fapt e ca o cabină de umblătoare, dar mai strîmtă și închisă pe dinafară. Cel mai bine e să mă așez în colțul opus celui cu gaura. Așa pot să și dorm liniștit. Ziua mă gîndesc, așezat, la o mulțime de lucruri. Cînd m-au scos, nu pot să zic că a fost mai rău, dar viermuiala aia de oameni și de voci m-a amețit. Cel puțin o dată pe oră mă duceam la budă, mă închideam într-o cabină și răsuflam ușurat cîteva minute. Gardianul i-a raportat doctorului că aș avea dizenterie.