Personaje:
Edith Jackson
Sam Jackson
TABLOUL 2
Edith: Pe unde o fi ajuns Mark?
Sam: De unde să știu?
Edith: Uneori îmi pare rău că nu ne-am luat și noi un mobil. L-am fi putut suna.
Sam: L-am fi putut suna și de pe fix. Dar nici Mark nu are mobil. De aia ne-a sunat de la un motel.
Edith: Ai dreptate, am uitat.
Sam: Iar telefoanele astea mobile sunt tare păcătoase. Doctorii sunt categorici – provoacă tot soiul de boli. Cancer, boli cardio-vasculare…
Edith: Nu știu ce să cred… N-am văzut doctori fără telefon mobil. Doar n-or fi imuni.
Sam: Am aflat de la cineva de încredere – au niște apărători în buzunarele în care își țin mobilele, care îi protejează ca pe medicii radiologi.
Edith: Ei, nu spune… Și nouă de ce nu ne spun să ne luăm apărători de astea?
Sam: Sunt prea scumpe. N-ar mai cumpăra nimeni telefoane mobile. Producătorii lor ar da faliment.
Edith: Ce ticăloși!
Sam: Dar mai e ceva: poți fi ascultat. Și nu numai atunci când vorbești la telefon. Au ei niște șmecherii și pot auzi tot ce se spune în casă. Chiar dacă scoți bateria de la telefon…
Edith: Nu mai spune! Asta nu e bine. N-am nici un chef să se știe ce vorbim. Unde e protecția intimității?
Sam: N-avem de ce să ne fie frică dacă am fi ascultați. Dar e vorba de principiu.
Edith: De asta e vorba. Însă de când cu teroriștii ăștia… Pun bombe în trenuri, metrouri, prin restaurante… Deturnează avioane și se izbesc cu ele de clădiri…
Sam: Niște măcelari. Omoară la grămadă oameni necunoscuți. Ah! Cum de nu-mi cade în mână un individ ca ăsta! L-aș face fărâme!
Edith: Ai avut tu un caz cu un tip care a intrat într-un restaurant cu un pistol în mână și a început să împuște la întâmplare.
Sam: Un dement. O săptămână am umblat după el până l-am prins. Când i-am pus cătușele, a început să plângă.
Edith: Și laș pe deasupra!
Sam: Un căcăcios.
Edith: Vai, Sam, cum vorbești!
Sam: Iartă-mă! M-a luat gura pe dinainte.
Se aude un zgomot care îi sperie pe amândoi. Se uită unul la altul.
Edith: Ce-a fost asta?
Sam bravează.
Sam: De unde vrei să știu?
Iese din living.
Edith: Unde te duci? Ai uitat de ucigașul acela? Sam!
Sam se reîntoarce după câteva clipe.
Sam: Natura a luat-o razna cu totul. N-o să-ți vină să crezi – un pescăruș s-a lovit de geam.
Edith: Pescăruș? Ce să caute un pescăruș în Barintown?
Sam: Ce te miră? L-o fi adus vijelia. Totul e brambura în jurul nostru.
Edith: Încep să cred că au dreptate ecologiștii. Clima nu mai e aceeași ca în tinerețea noastră.
Sam: Asta pot să ți-o spun și eu, fără să iau atâția bani câți iau șmecherașii ăștia. Auzi! Îi preocupă încălzirea globală! Pe dracu ghem! Îi preocupă să-și bage bani la teșcherea pentru studiile pe care le fac și pe care nu le citește nimeni. Auzi! Sunt multe noxe în atmosferă! Dar cine-i prost să-și închidă fabrica pentru ca să nu mai polueze? Cine?
Edith: În primul rând, nu l-ar lăsa angajații. Ar rămâne pe drumuri.
Sam: Sau se va găsi vreun tont care să nu mai circule cu SUV-ul, fiindcă în urma lui aerul pute?
Sam se așază din nou în fotoliu.
Sam: M-am enervat. Aș mai bea un păhărel.
Edith: Ultimul, dragule, ultimul. Trebuie să fii în formă.
Se corectează.
Edith: Trebuie să fim în formă.
Sam își toarnă în pahar și bea. Edith ia o carte din raft.
Edith: După ce s-a scris Pe aripile vântului, cum de-a mai îndrăznit cineva să mai scrie vreun roman?
Sam: Nu-i nici un secret – scriitorașii ăștia sunt niște nesimțiți. Toți au vrut să depășească romanul ăsta. Ei bine, n-au reușit!
Edith: Un personaj ca Scarlett O’Hara n-o să mai fie neam!
Sam: Dar cine-i poate convinge pe mamelucii ăștia de prozatori?
O umbră trece prin dreptul ferestrei.
Edith: Ce-a fost asta? Un alt pescăruș?
Se uită amândoi pe fereastră.
Sam: A, m-am prins… E o tablă. O fi smulsă de pe vreun acoperiș.
Edith: Doamne-Dumnezeule! Atât de tare bate vântul? Cea mai
apropiată casă de noi e la vreo trei sute de metri depărtare.
Sam: Și-ți pare rău?
Edith: Nicidecum. Dar vântul ăsta nu poate rupe pomii?
Sam: Orice e posibil. Mi-ar părea rău.
Edith: Îi poate scoate și din rădăcină.
Sam: Asta ar fi grav. Foarte grav.
Edith: Apropo de pomi… N-am văzut puietul de măr pe care trebuie să-l plantăm astăzi.
Sam: L-am lăsat în mașină. E la adăpost. N-avem cum să-l plantăm pe ploaia asta. S-a făcut și întuneric…
Edith: Îți dai seama: al cincizecilea măr în livada noastră. O cifră rotundă. Merita să sărbătorim. Ah! Și Mark întârzie. Tocmai azi.
Sam: Las’că ajunge el până la urmă. Ce zici? Să nu începem masa fără el?
Edith: Vai, Sam, cum poți să te gândești la așa ceva! Nu-i frumos.
Sam: Scuză-mă, dar mă cam roade foamea. De dimineață n-am mâncat mai nimic.
Edith: Mai ai răbdare. Mark trebuie să apară din clipă în clipă. Altfel nu mai dădea telefon.
Sam: Dă Doamne să apară mai repede! Dacă ar ști ce i-am pregătit, s-ar grăbi. Păstrăvii ăia or să mai fie buni?
Edith: N-avea grijă, o să-i încălzesc puțin și or să se topească în gură. Supa de roșii e și mai bună rece. Bine că mi-am adus aminte. O s-o pun la frigider.
Se duce în bucătărie.
Edith: Sam!
Sam: Ce mai e, dragă?
Edith: S-au slăbit robineții de la chiuvetă. Nu uita să chemi un lăcătuș.
Sam: Un lăcătuș? Ar fi un bonus. Dar pot să-i repar și eu.
Edith revine. Se aude un scârțâit.
Sam: Ai închis ușa de la intrare?
Edith: De ce s-o închid?
Sam: Ai dreptate, în cartierul ăsta nu s-a pomenit nici un jaf de nu mai țin minte când.
Edith își dă iarăși o palmă peste frunte.
Sam: O să te doară capul și n-ai să știi de ce. Ce s-a mai întâmplat?
Edith: Noi îl așteptăm pe Mark în papuci? Nu punem și noi niște haine mai ca lumea?
Sam: Mark e de-al casei, și nici nu prea ține la etichetă. Și o să vină murat ca un cotoi.
Edith: Totuși…
Sam: Fie…
Amândoi îmbracă niște haine nu deosebit de simandicoase.
Edith: Dacă nu ploua, mă duceam și la coafor… Întotdeauna mă duc la coafor când avem musafiri.
Sam: Las’că îți stă bine și-așa.
Edith îl trage în fața oglinzii.
Edith: Suntem încă o pereche frumoasă.
Sam: Dar cum am fost, dar cum am fost… Ia uite-te aici!
O aduce în fața fotografiei de nuntă de pe perete.
Sam: Ei? Ce mai zici?
Edith: O minunăție de bărbat.
Sam: Și o minunăție de fată.
Edith pune un disc pe platanul pick-up-ului. Face o reverență în fața lui Sam.
Edith: Dansați?
Sam îi întoarce reverența. Dansează câteva clipe. Apoi bărbatul face o grimasă de durere.
Sam: Au!
Edith: Aoleu! Te-am călcat pe picior?
Sam: Nu. Tot afurisita aia de rană.
Se întinde pe canapea. Edith îi masează piciorul.
Edith: Dragul meu! Cât ai mai suferit! Criminalul ăla era gata-gata să-ți zdrobească piciorul.
Sam: Dar i-am servit-o și eu! I-am descărcat în piept tot încărcătorul.
Edith: Viteazul meu!
Sam: Viteaz pe dracu! Tot pe mine m-au scos vinovat. Auzi! Cică nu m-am controlat! Cică nu l-am somat ca la carte! Dar ce? Trebuia să-l las să mă omoare?
Edith: Niște nemernici!
Sam: M-au scos la pensie după ce m-au evaluat niște nenorociți. Cică apăs prea iute pe trăgaci! Dacă toți polițiștii și-ar face datoria așa cum mi-am făcut-o eu, n-ar mai exista ucigași pe lume. Garantat!
Edith: Așa e! Dar ei preferă să-i aresteze și să-i bage la zdup. Și niște șmecheri de avocați îi scot basma curată din pricina unor vicii de procedură. Sunt mână în mână cu procurorii. Iar dacă un criminal e totuși condamnat, e eliberat după cinci ani pentru comportamentul extraordinar pe care l-au avut în închisoare. O mizerie!
Sam: Când a fost jaful de la bancă s-a spus că am acționat necorespunzător și i-am doborât pe cei trei tâlhari tot fără să-i somez mai întâi. De unde să știu că nu sunt înarmați?
Edith: Doar nu le scria pe frunte că n-au arme!
Sam: La fel a fost și cu furtul Lexus-ului acela. După o goană de zece kilometri i-am ajuns pe cei doi hoți. Cică i-am executat cu sânge rece! Cică ar fi trebuit să le pun cătușele și să-i duc în arest! Furaseră până atunci vreo treizeci de mașini. Nu-i prinsese nimeni. Iar mie, care i-am pus cu botul pe labe, mi-au făcut o porcărie! O nedreptate strigătoare la cer! M-au târât pe la expertize psihologice, la niște fufe de doi lei, care m-au declarat labil psihic și inapt pentru munca de polițist.
Edith: Sărmanul Sam!
Sam: Noroc cu tine. Numai tu m-ai înțeles. Dar planul de pensie era foarte bun, astfel încât să nu tragem acum targa pe uscat.
Edith: Dacă ai ști cum tremuram pentru tine de fiecare dată când te trezeau la miezul nopții ca să pleci într-o misiune! Umblam ca turbată prin casă până te întorceai. De fiecare dată când suna telefonul răspundeam cu inima cât un purice: nu cumva să mă sune careva și să-mi spună că dragul de Sam și-a pierdut viața în lupta sa neînfricată cu infractorii.
Sam: Draga de tine! Prin câte ai trecut! Nu trebuia să te măriți cu un polițist!
Edith: Dar cu cine? Cu hahalera aia de Patrick?
Sam: Era bogat. Ai fi trăit în huzur!
Edith: L-am invitat la noi de al naibii. Ai văzut cum era – îi scoteai vorbele cu cleștele. Băiatul lui mama și lui tata și la treizeci de ani! N-ar fi știu nici să spele o ceașcă de cafea.
Sam: Și nici să repare niște robineți.
Edith: Un papă-lapte.
Sam: Dar cum te privea! Dar cum te privea! Încă te adora, chiar dacă erai măritată.
Edith: Un mormoloc! N-a fost în stare nici măcar să-și aleagă un măr căruia să-i punem numele lui.
Sam: Extraordinară idee ai avut! Să botezi merii cu numele celor care ne calcă pragul. Asta da idee! Numai președinții de țară mai plantează pomi prin țările pe unde trec. Îi pun în pământ și îi lasă pe alții să-i îngrijească. Habar nu mai au de ei.
Edith: În schimb, noi… Noi avem singura livadă personalizată din lume! La un moment dat n-au mai fost pomi pentru invitații noștri și a trebuit să mai plantăm.
Sam: Acum sunt 49.
Edith: Vor fi 50 după vizita lui Mark.
Sam: N-o să-l putem planta decât după ce se oprește ploaia. Dar asta ți-am mai spus-o.
Edith: Cu atât mai bine! Pământul o să fie mai moale. O să fie mai ușor de săpat.
Sam: La 50 ar trebui să ne oprim. Nu mai e loc în livadă. Pomii sunt prea deși. Se sufocă. N-or să mai rodească.
Edith: Ei, vreo zece încă mai intră fără mari probleme. Totuși… Păcat că nu avem o livadă mai mare.
Sam: Ar trebui să mai cumpărăm o palmă de pământ. Nu mult.
Edith: Iată o idee bună. Bravo! Dar n-avem de la cine. Nu vezi că terenurile din jurul nostru au fost cumpărate de firma aia de dezvoltatori imobiliari? Vor să transforme locul într-o zonă rezidențială. Mai e puțin și buldozerele ajung la gardul nostru. Uneori, de la utilajele lor, aud cum pârâie scândurile care împrejmuiesc locul nostru…
Sam: Bine că mi-ai adus aminte… Nemernicii ăia au mai bătut și la ușa noastră?
Edith: Chiar și azi au fost, când tu erai plecat… Pe ploaie… Le arde buza după pământul nostru… Azi ne-au oferit un preț și mai bun. De unde naiba au atâția bani?
Sam: Pentru cei care vând ultimii au oferte de vis. Aș vinde, dacă ar lăsa locul așa cum e. Livada noastră e o frumusețe.
Edith: Ți-ai găsit! Le pasă lor de o mândrețe de livadă! Dacă ar pune mâna pe teren, imediat ar tăia pomii și ar trânti niște vile pe care să le vândă mahărilor din Barintown. Sunt de o lăcomie și o rapacitate cum n-am mai văzut.
Sam: Tocmai de aia n-o să le vând nimic. De-al dracului! Uite-așa!
Edith: De data asta ne-au amenințat. Au zis că vor veni cu un ordin judecătoresc de evacuare. Pe ce temei?
Sam: Cum? Ne-au amenințat? Ticăloșii!
Edith: Erau foarte siguri pe ei.
Sam: Or fi ei mari și tari, dar legea e de partea noastră.
Edith: Din păcate, legea o fac ei.
Sam: Ca să pună mâna pe pământul nostru, trebuie să treacă peste cadavrul meu.
Edith: Și peste al meu.
Sam: Ar trebui să anunțăm presa. O să ne legăm cu lanțuri de gard. Să vedem atunci ce-or să mai facă. O să ne calce cu buldozerele?
Edith: Ei, da, crezi că le-o fi rușine? Iar de la un sprijin din partea presei să nu te aștepți. E mână în mână cu ei. E destul să bage reclamă în ziare și toți tac mâlc.
Sam: Asta cam așa e.
Edith: Nu-i nimic, n-or să ne poată scoate de-aici.
Sam: O să fim ca o insulă într-o mare de vile.
Edith: O oază de frumusețe.
Sam: Ce splendoare e aici primăvara!
Edith: Așa e. După ce dau frunzele, de-abia aștept ca merii să înflorească.
Sam: Ce culori sunt atunci în livadă! Parcă o ninsoare proaspătă s-a așternut peste pomi. Ce parfum minunat e atunci! Câteva zile dormim cu ferestrele deschise.
Edith: Albinele zboară din floare în floare… Fluturi multicolori planează atrași de feeria de aici…
Sam: Iar apoi florile se scutură…
Edith: Îmi place să merg cu picioarele goale pe covorul de flori, care acoperă tainele pământului…
Sam: Parcă mie nu? Îmi dă energie, forță…
Edith: E cumplit când florile se scutură prea repede. Mai ții minte înghețul care a venit acum trei primăveri?
Sam: A fost prăpăd. Nu s-au mai făcut fructele. Dar, de cele mai multe ori, primăvara a fost binevoitoare cu noi.
Edith: Oare ploaia asta cumplită n-o să afecteze pomii?
Sam: Dacă se oprește în vreo două zile, n-o să se întâmple nimic rău. Sper.
Edith: Să dea Domnul!
Sam: Ai să vezi, așa o să fie… Într-o săptămână pământul se va zbici și nici n-o să mai știm nimic de potopul de-acum.
Edith: Așa să fie. De-abia aștept să înflorească pomii. Apoi, să înceapă să se formeze fructele…
Sam: La început, sunt atât de mici… Ca niște bile cu care se joacă puștii. Nici nu-ți vine să crezi că, în scurt timp, vor încovoia crengile sub greutatea lor.
Edith: Îmi plac și când sunt încă verzi… Iau câte un măr și mușc din el zicându-mi: ăsta e din pomul Yolandei, sau din al lui Albert, sau al lui Joseph… Au un gust nemaipomenit.
Sam: E pentru prima oară când îmi spui asta.
Edith: E singurul meu secret.
Sam: Nu te deranjează la stomac?
Edith: Dimpotrivă, purgația e excelentă!
Sam: Mie îmi plac atunci când sunt coapte… Pomii lui Dwight și Eduard dau fructele cele mai gustoase. Și au o aromă…
Edith: Răule! Nici tu nu mi-ai spus despre asta! La toamnă o să încerc și eu. Unde sunt merii ăștia? Nu cumva spre fundul livezii?
Sam: Chiar lângă gard. Am să te duc eu la ei.
Edith: Așa să faci!
Sam: Ce bine că lăsăm fructele în pomi! Nu le culegem nici ca să le vindem, nici ca să facem compoturi și dulcețuri. Mâncăm doar, din când în când, câte unul, luat direct de pe crengi. Mă rog, pentru iarnă, de-o poftă, umplem vreo trei lădițe.
Edith: Îmi place să le-aud toamna cum cad. Noaptea mai ales. Aud câte un “poc” și știu că a mai căzut câte un fruct.
Sam: Păcat că nu putem recunoaște dacă a căzut din pomul lui Ernest sau din al lui Raul!
Edith: Extraordinar! Exact la asta mă gândeam și eu.
Sam: Ți-am mai spus; nu-i firesc să gândim la fel după atâția ani petrecuți împreună?
Edith: O să râzi, dar eu știu atunci când cade un măr din pomul lui William sau al lui Nashville.
Sam: De ce să râd? Sunt, doar, invidios.
Edith: N-ai de ce. Tu știi mult mai multe lucruri decât mine.
Sam: Să nu exagerăm… Iar apoi încep să cadă și frunzele. Unele se îngălbenesc, altele devin arămii. Împreună cu fructele formează o pastă parfumată, care treptat-treptat intră în pământ.
Edith: O să râzi, pe mine nu mă întristează pomii care rămân fără nici o podoabă. E prețul pe care îl plătesc pentru ca primăvara următoare să devină din nou fastuoși, îmbrăcați ca pentru sărbătoare.
Sam: Ce frumos ai spus… Pe mine nu mă întristează nici măcar iarna, când se așterne zăpada și vântul bate atât de tare încât ai impresia că din livadă se aud vaiere. Dimpotrivă, mă simt mai puternic, știind pomii aceia ocrotiți de îngheț, pentru că le-am înfofolit tulpinile cu tot ce-am avut la îndemână – ziare, cârpe…
Edith: Nici cel mai grijuliu pomicultor n-ar fi mai atent cu pomii lui. Pot să bag mâna-n foc!
Sam: Din păcate, unii au îmbătrânit, nu mai dau multe fructe, unele dintre crengile lor s-au uscat.
Edith: Houston! Avem o problemă. Ce-o să facem? Îi înlocuim?
Sam: În nici un caz!
Edith: Îi lăsăm să moară?
Sam: O să-i lăsăm așa. Dacă i-am scoate, ar fi ca și cum ne-am despărți de niște prieteni.
Edith: Vai, ce bine! Mi-era teamă că vrei să-i tăiem și să-i punem pe foc.
Sam: În nici un caz. Vor fi ca niște sculpturi în aer liber. Mai frumoase decât aiurelile pe care le vezi prin expoziții.
Edith: Nimic nu mai e ca altădată. Nici picturile, nici filmele, nici muzica…
Sam: Muzica de azi e o cacofonie. Nu înțeleg extazul care-i cuprinde pe unii ascultând-o. Culmea e că prin baruri tinerii dansează pe niște zgomote care nu au legătură cu arta. Te dor urechile auzind-o.
Edith: Muzica de pe discurile noastre e mai presus decât vacarmul din discoteci. Un Louis Armstrong e incomparabil mai bun decât Lady Gaga.
Sam: Armstrong? Îți place Armstrong? Doamne! Am aflat-o și pe asta!
Edith: Mă rog, nu-mi place prea mult. Dar față de hăulitorii din ziua de azi…
Sam: Mai ții minte primul film pe care l-am văzut împreună?
Edith: Cum aș putea să-l uit! Pe aripile vântului. Un film ca ăsta n-o să se mai facă în veci. L-am văzut de cinci ori și de fiecare dată am plâns. Iar actori ca Vivien Leigh și Clark Gable n-or să mai fie niciodată.
Sam: Garantat!
Edith: Oscarul din ziua de azi e numai pe pile!
Sam: Să știi că da. La filmul ăla ne-am sărutat pentru prima oară!
Edith: De neuitat! De neuitat! Încă de la prima noastră întâlnire am știut că tu mi-ești alesul, bărbatul visat!
Sam: Și eu am simțit la fel pentru tine. Perechea mea pentru totdeauna.
Edith: Așa a fost hotărât în ceruri, să fim unul al altuia.
Sam: Am trăit împreună multe clipe fericite.
Edith: Și o să mai avem multe de trăit.
Brusc se stinge lumina.
Edith: Ce-i asta?
Sam: O pană de curent. Nici nu-i de mirare pe vijelia asta.
Edith: Sam! Mi-e frică!
Sam: Stai liniștită, or să pună în funcțiune generatorul de rezervă.
Edith: Sam! Unde ești?
Sam: Chiar lângă tine. Uite, te iau de mână.
Lumina se aprinde.
Edith: Uf! Ce spaimă am tras.
Sam: Nu-ți mai fie frică. Sunt aici.