Era deja destul de târziu.
Stăteam adunați in jurul mesei rotunde din bucătărie: Mirela, eu și
oaspetele nostru din acea seară – Ion Zubașcu. Clara nu implinise
pe atunci un an și dormea liniștită, la ea in odaie. Locuiam la
vremea aceea intr-un bloc in formă de U, cu o mare curte
interioară. Blocul fusese construit la inceputul anilor ’50 și nu
știu cum se făcuse de locuiau incă in el cei cărora le fuseseră
“repartizate” acolo locuințe cu aproape 50 de ani in urmă. Mai toți
erau bătrâni, mai toți erau urâcioși necomunicativi, mai toți se
uitau la mine și la Mirela ca la niște intruși, ba chiar mai rău,
ca la niște inși direct responsabili de faptul că din economiile
lor de-o viață, puse la CEC, acum nu-și mai puteau cumpăra nici
măcar un kil de parizer, că din prestigiul pe care li-l conferea pe
vremuri Carnetul de Partid cu zeci de ani de cotizații plătite la
zi se alesese praful. Ne priveau cu un dispreț pe care nu se
străduiau să-l ascundă, dar un dispreț obosit, prăfuit, reumatic,
un dispreț care ne stârnea mai degrabă compasiune.
Ascultam cu incântare, adunați
in jurul mesei rotunde din bucătărie, poveștile lui Zubașcu despre
Maramureș. De fapt, Zubașcu mi-a stârnit interesul pentru folclorul
din Maramureș la vremea când el cânta in Cenaclul Flacăra (din care
s-a retras in momentul in care lucrurile acolo au inceput s-o ia
razna de tot) colinde maramureșene, indeobște. De la el știu că o
colindă moroșenească se zice “tare”, că e puternică, demnă și
mândră. Fie că-i vorba despre viață sau despre moarte, tot “tare”
se zice. Văicărelile pe care le ascultăm an de an și pe care ni le
“vând” drept colinde din Maramureș diverși negustori de folclor nu
sunt decât variante “telenovelizate” ale colindei autentice.
Colinda comercială iți vânează lacrima, in vreme ce colinda
adevărată te intărește. Colinda-colindă face plauzibil versul “să
dau cu cuțitu-n piatră”.
Seara se rostogolea liniștită
către noapte, noi ședeam adunați in jurul mesei rotunde din
bucătărie și ascultam poveștile lui Zubașcu. Cum am spus, l-am
cunoscut pe Ion Zubașcu din postura de spectator. Apoi, o anume
imprejurare a făcut se ne vedem zilnic, vreme de vreo doi ani de
zile, cât am fost colegi la “Evenimentul Zilei” – el conducea
secția “Culte” eu eram adjunct la secția “Cultură”. Poate părea
ciudat, dar la “Evenimentul Zilei” din acea vreme (adică la vremea
la care găinile nășteau pui vii) funcționau și secțiile mai inainte
numite. La un moment dat, am plecat și eu și Zubașcu de la “bulina
roșie”. Ne-am mai intâlnit când și când, iar intr-un rând, cândva
către Crăciunul unui an, l-am poftit la mine. Și ne-a făcut, mie și
Mirelei, bucuria de-a veni.
Ședeam adunați in jurul mesei
rotunde din bucătărie, vorbeam liniștiți, era deja noapte și știam
ce avea să urmeze: ca să ne facă o surpriză, Zubașcu iși adusese
chitara – avea să ne cânte. Nu-i deloc puțin lucru să-ți colinde
Zubașcu ție și numai ție, la tine in casă. Cu toate astea, mă
gândeam cu groază la ceea ce, inevitabil, avea să se intâmple. Cum
am spus, mai toți vecinii noștri din blocul in care locuiam erau
bătrâni și puși mereu pe harță, iar una dintre multele lor obsesii
era liniștea. Ferească Dumnezeu să scapi din mână o linguriță, să
zicem, pe gresia din bucătărie: erai pe loc admonestat de un “cor”
ofuscat și agresiv de bătăi in calorifer. Nu știu cu ce scule
băteau bătrâneii mei, nu știu nici de unde găseau energia necesară
acestei indeletniciri, nu știu nici cum de reacționau prompt,
indiferent la ce oră avea loc “atentatul” la liniștea lor – poate
că făceau cu schimbul de planton.
“Cântăm?” – a intrebat Zubașcu.
“Cântăm!” – am răspuns, avântat. “Ce-o fi o fi” – am gândit,
chircindu-mă in așteptarea bubuiturilor ce urmau să răsune, in
rafală, din caloriferele de fontă. Știam că pe Zubașcu nu-i chip
să-l dai mai incet. Dar singurul lucru care a răsunat in blocul meu
in noaptea aceea au fost colindele. Caloriferele au rămas mute.
Calde și mute.
Ziarul de Duminică
AMINTIRI DIN PARADIS/ Pe Zubașcu nu-i chip să-l dai mai incet
Era deja destul de târziu. Stăteam adunați in jurul mesei rotunde din bucătărie: Mirela, eu și oaspetele nostru din acea seară – Ion Zubașcu.