Nu mă refer aici in primul rând la cărțile sale, despre care s-a scris mult și care au făcut din Răzvan unul dintre scriitorii de prim-plan de după 2000, nici despre activitatea publicistică, elaborată in jurul acelor idei sau concepte pe care ține să le promoveze sau să le aducă in discuția publică, ci mai ales la tot ce a reușit prin “Poeticile cotidianului”, serie de intâlniri care a devenit un reper al literaturii recente.
Nu ar putea fi ocolit nici travaliul său in mediile virtuale (mai nou, lucrează impreună cu Andrei Ruse la niște documentare inteligente și dinamice, cum este recentul „poezie. puterea)”, ce vizează, din câte imi dau seama, emanciparea și renunțarea la clișee sau la ideile primite de-a gata, care sunt departe de a fi istovit aici, la porțile Orientului. Au fost destule intâmplări in ultimii ani care m-au făcut să-l prețuiesc și chiar să-l admir in câteva momente pe R.Ț. pentru deschiderea pe care o arată in fața noutăților de orice fel (aria intereselor sale acoperind zone și domenii dintre cele mai variate) și pentru puterea lui de a se adapta. Una dintre pățaniile cele mai simpatice in care am fost “parteneri” este o lectură la Praga in primăvara anului trecut când, chiar de Paște, noi umblam prin Orașul de Aur dornici să vedem și să simțim cât mai mult in puținul timp pe care-l aveam. Ocazia era Târgul de carte praghez – unul dintre cele mai mari din Europa –, unde am avut o lectură intr-o companie numeroasă și aproape intimidantă (profesorul Mircea Martin, cu prelegerea sa despre Fondane, a fost cel de-al treilea invitat la standul României). După lectură, căutările noastre nu s-au oprit, iar Răzvan, care are o inimă și un suflu de globetrotter, a ținut pasul prin locuri care de care mai diferite și mai pestrițe – de la “Tigrul de Aur”, crâșma unde iși făcea veacul Bogumil Hrabal, până la o discotecă plină de adolescenți unde am aterizat, conduși de o cehoaică bizară și semiautistă, care devenise din proprie inițiativă ghidul nostru și a cărei uimitoare dexteritate in a rula țigări e lucrul pe care mi-l amintesc cel mai bine. Dacă aș fi intrebat care este calitatea cea mai mare a lui Țupa, aș spune fără să mă gândesc prea mult că echilibrul. Această stare atât de rară in lumea noastră este, cred, ceea ce ii face pe aproape toți cei care l-au cunoscut să-l privească pe Răzvan, prin felul in care reacționează la tot ce i se intâmplă și la proiectele pe care le gândește, ca pe un fel de garant al echilibrului și al limpezimii (deși il simt in ultima vreme ceva mai retras și mai incețoșat, sunt convins că va reveni la inventivitatea și la vioiciunea intelectuală cu care ne-a obișnuit). Nu că Țupa ar fi jucat vreodată rolul de guvernantă sau de ințelept al satului, dar cred că nici el nu știe cât de multe are de oferit unei comunități altfel foarte descentrate și confuze, pe care incearcă, inclusiv prin proiectele sale (deocamdată utopice), cum ar fi “Casa de poezie” sau “Republica poetică”, să o pună in mișcare, transformând infinitezimal, chiar sub ochii noștri, rolul pasiv și marginal al poeziei in spațiul public contemporan. In Republica poetică pe care o pune la cale, Răzvan Țupa este singurul locuitor.Spunea Andrei Codrescu, povestind despre inceputurile sale ca poet new-yorkez, că Ted Berrigan l-a invățat pe tânărul emigrat din România poezia Lumii Noi, o poezie vie, antiacademică, boemă, politică, deschisă. Intr-un astfel de rol il văd pe Răzvan intr-o bună zi – asta, desigur, dacă și-o va dori.