Are o memorie extraordinară,
pentru că ține jurnal de peste douăzeci și cinci de ani, reușind nu
numai să il folosească pentru reținerea importantelor idei, dar și
ca bază pentru unele dintre eseurile lui. Austriacul Bernhard
Widder este totodată scriitor, poet, eseist, traducător. Și nu
scrie numai in limba germană, ci este și un cunoscător temeinic al
latinei, așa că a invățat cu ușurință spaniola, ințelege italiana
si, spre surprinderea cititorilor, imboldit de vizitele tatălui său
in România, a inceput să invețe limba română, sub indrumarea
soțului unei diplomate românce.
A devenit totodată iubitor al
ținuturilor românești, dar și al poeziei noastre, căci in
biblioteca lui sunt și Blaga, și Bacovia, dar și Mihail Sebastian,
toți in limba germană. Nu vorbim de ajuns despre Bernhard Widder
dacă nu spunem și că este istoric al arhitecturii, el ocupându-se
intens, cale de peste un deceniu, de vasta operă a
austro-americanului Herbert Bayer, arhitect și peisagist crescut la
școala Bauhaus-ului. Un artist despre a cărui operă a și organizat
o expoziție la București, in urmă cu aproape trei ani. Și nu știu
dacă am spus totul despre preocupările acestui spirit dornic de a
cunoaște, de a scormoni, de a vedea, curios in cel mai bun sens al
cuvântului. Fotografiile lui sunt adesea ca un haiku, fie acesta
alb-negru sau color, căci Bernhard știe adesea să surprindă dacă nu
esențialul, măcar o imagine ce trezește sentimente și naște idei.
Un punct de plecare către meditație.
Pe deasupra, are și
generozitatea de a organiza de mai bine de douăzeci de ani ceea ce
inițiatorii, dintre care a mai rămas doar el și arhitectul Fritz
Schmidmair, numesc Salon. Un loc in care se citește poezie,
proză, se organizează concerte de muzică, expoziții de fotografie
și de pictură. O replică ironică la saloanele de secol XIX-XX, care
erau pompoase și adesea lipsite de conținut, promovând o cultură
care era doar apanajul prezentării toaletelor unor doamne din
protipendada vieneză, cultura și literatura trecând pe planul doi.
Era, pe atunci, foarte la modă să ai un salon literar, căci
astfel iți creșteau acțiunile. Tocmai asta ironizează de mai bine
de douăzeci de ani Bernhard și Fritz, căutând numai acte de cultură
care să imbogățească spiritul, insoțite de un vin bun și un
sandviș, capabile să deschidă pofta de discuție. Pentru asta,
Bernhard sacrifică timp și energie. Ca și alții să se exprime, să
se poată afirma.
Bernhard scrie o poezie care il
reflectă: călătorul gata să descopere esențialul. Călătoria este
pentru el un pretext menit să-l facă nu numai să vadă altceva, ci
și să-i ascută vederea. Se poate spune că fotografia are rolul ei
in poezia lui Bernhard. Multe versuri sunt imagini bine tăiate din
peisaj, iar amănuntele sunt abia o punere in abis a abstractului, a
simțământului care evită metafora, retorica, patosul. Patetic nu
mai poate fi un austriac după nazism, spune Bernhard, purtând pe
umeri povara inaintașilor săi. Așa că metafora și patetismul nu le
veți găsi in poezia scriitorului austriac. Pasiunea o refuză,
păstrând-o pentru viața particulară, unde se poate dezvolta in
toată plenitudinea sa. Iubirea sa pentru călătorie se reflectă și
in revelatorul său poem despre complexul de sculpturi de la
Târgu-Jiu al lui Constantin Brâncuși. A scris poezia inainte de a
vizita complexul. Iar vizita de acum câțiva ani a reprezentat doar
rescrierea poemului, in trecere pe lângă Poarta Sărutului. Nu s-a
așezat la masă, la Masa Tăcerii, pentru că nu veniseră la intâlnire
toți. Nu era acolo Brâncuși, iar Jiul nu voia să se oprească din
curgere. Așa că Bernhard a stat in picioare și a privit. Privirea
lui este incă acolo. Iar poemul curge in continuare:
Nevăzut
(târgu-jiu: grădina lui
constantin brâncuși)
nici măcar cei zece ani
groaznici n-au
distrus nimic din această operă,
se spune.
n-a venit nici un comisar sau
speculant, ca să
dea acestei grădini fără folos
un nume
nou in slujba progresului sau
a
socialismului
infăptuit.
la aproape șaizeci de ani a
rămas nevăzută
grădina pentru ochii care nu văd
nimic.
poartă masivă de piatră cu
câteva reliefuri, un cerc din
mici scaune rotunde in jurul
unei plăci circulare,
lemn sau piatră. stelă suplă
spiralată,
care dispare intre
arbori.
numele ei fie: coloana
nevăzutului.
un cuvânt mai mic decât
infinitul.
n-am fost acolo, o cunosc doar
din fotografii.
lemn ros de vreme, piatră cu
mușchi, păsări,
vânt sudic fierbinte in frunze
uscate,
care-adie peste câmpia
oltenească.
numele moale al localității,
târgu-jiu,
muzică
veche.