În urmă cu o lună, Editura Litera a lansat această carte a fostului președinte Ion Iliescu*). Indiferent care este poziția eventualului cititor, pro sau contra acestui om politic, toată lumea acceptă că Ion Iliescu a marcat ultimii douăzeci de ani, sau cel puțin începutul lor. Prin urmare, orice scriere de amintiri a omului politic nu poate fi decât interesantă, așa că o socotim un eveniment editorial. Nu este o carte de amintiri în sensul clasic, cuprinde câteva documente noi, se referă la fapte trăite de o generație întreagă, reușește să fixeze istoria personală în istoria generală.
De altfel, autorul însuși spune:
„Acest volum nu este unul de memorii, în sensul clasic al cuvântului. La sugestia unor prieteni și oameni apropiați, ca și a unor editori, dar și din dorința de a rememora momente din trecut, din viața trăită de mine și de generația mea, m-am angajat în acest proiect, care se dovedește a nu fi nici simplu, nici ușor. Poate și pentru că trebuie să mă lupt cu tot felul de «biografii imaginate», care au generat o serie de mituri și de false imagini despre mine, despre cei dragi mie, despre faptele mele. Este riscul cu care se confruntă mai toate persoanele publice, fie ele politicieni sau nu. Până acum, alții au spus sau au fabricat povești despre mine. Cred că a venit momentul să vă prezint și varianta mea. Asta nu înseamnă că este o carte polemică; nu am această intenție. Dar nici nu mă îndoiesc de faptul că va suscita comentarii, fie și din motivul că partea mea de poveste va contrazice ceea ce s-a spus despre mine sau pentru că partea mea de adevăr nu va fi pe placul unora sau altora.
Am știut de la început că nu va fi o întreprindere ușoară, neavând note sau însemnări personale din diferite etape ale vieții, din păcate! Este drept că elemente din biografia mea sunt deja prezente în câteva dintre cărțile pe care le-am publicat, mai ales în volumul Revoluție și reformă, cât și în cartea-dialog Marele șoc de la finele unui secol scurt, ca și în unele interviuri. Dar ele acoperă doar perioade scurte și sunt prezentate într-un anume context, legat de temele acelor cărți. Sper că am reușit aici să deschid mai mult fereastra către o existență care, fără a avea nimic excepțional în ea, m-a pus, ca și pe cei din generația mea, în miezul unor evenimente ce au marcat profund istoria țării în ultimele opt decenii.
Încerc deci să prezint istoria condensată a unei vieți marcate de evenimente extreme, într-un secol despre care s-a spus că a fost unul scurt. Scurt, dar dens și care are totul pentru a nu fi uitat atât de ușor. Sigur nu a fost un secol banal, și nici liniștit. S-au născut și au murit imperii, ideologii, utopii, visuri și coșmaruri. Ecourile lui nu s-au stins nici acum. Și, spre marea noastră ușurare, anul 1989, care este frontiera superioară a acestui secol scurt, nu a însemnat sfârșitul istoriei, cum credea Fukuyama, ci doar un nou început. Este prea devreme să spunem dacă este o istorie mai bună, dacă vremurile vor fi mai clemente cu noi. Cu generația mea, istoria nu a fost clementă, indiferent de care parte a baricadei ne-am aflat. Iar secolul XX nu de baricade a dus lipsă. Acolo unde evenimentele au impus acest lucru, veți găsi evaluări și aprecieri personale asupra celor trăite și a unor momente controversate. Evident, subiective, oricât de obiectiv am încercat să fiu.
Generația mea este a celor născuți în anii ’30 ai secolului trecut, în scurtul răgaz dintre două războaie nimicitoare. Într-o Românie întregită, o națiune care-și împlinise proiectul național trăia dramatic o evoluție contradictorie, marcată de un tragic eșec politic și democratic, ce a însemnat sfâșierea României Mari. În contextul crizei economice și sociale, al ascensiunii fanatismelor și a extremismelor politice, al recurgerii la asasinatul politic, al instaurării dictaturii regale și sfârșitului, după numai cincisprezece ani, al procesului de democratizare în care mulți români își puseseră speranța, visurile și idealurile generației din tranșeele Primului Război Mondial și cele de împlinire a Marii Uniri s-au năruit rapid, sub o dublă presiune, internă și externă. Modernizarea țării a fost superficială și parțială, deși exista un larg consens în privința necesității și a urgenței sale.
(…)
Cum spuneam, unul dintre motivele care au dus la scrierea acestei cărți este și apariția, în cursul anilor ce s-au scurs după 1989, a tot felul de fabulații și prezentări deformate ale unor evenimente la care am luat parte, inclusiv privind Revoluția română, prezentată de unii drept o simplă lovitură de palat, pusă la cale ba de servicii străine, ba de „complotiști” militari, sau, pur și simplu, drept o „revoluție confiscată”, în același timp, s-au vehiculat tot felul de neadevăruri și calomnii la adresa mea și a unor rude apropiate, calomnii folosite drept armă în lupta politică. Indiferent de încrâncenarea anilor de început ai reconstrucției democratice, am crezut în nevoia unei etici a luptei politice și, în ceea ce mă privește, am refuzat să răspund cu aceeași monedă. Dar nu vă ascund că multe dintre aceste atacuri m-au afectat, pentru că erau nu doar nedrepte, dar și grobiene, josnice, simple minciuni și manipulări ale realității.”
Despre anii de după decembrie 1989 – Ion Iliescu își va aminti în volumul al doilea al Amintirilor.
*) Ion Iliescu – Destinul unui om de stânga. Amintiri, Editura Litera.