1989/ de Adrian Buz

În România anului 1989, viața de zi cu zi înseamnă mai ales frică, lipsuri, uniformizare, compromisuri, umilințe. Răul și urîtul sînt dominantele epocii „de aur“, dar nu totul este rău și urît. Chiar și în armata regimului, loc al absurdului și abrutizării, pentru că există tineri, există și visuri, dorința de a trăi altfel. Revoluția va însemna o izbucnire la suprafață a acestui șuvoi al vieții ascunse, cu toate bunele și relele pe care le antrenează. Pe fundalul acestei perioade de frămîntări, protagonistul romanului se întoarce cu gîndul la anii tinereții răzvrătite, rememorînd pentru a înțelege…

Adrian Buz (n. 1971, Craiova) este absolvent al Facultății de litere din Craiova. Volume publicate: Ultimul capitol (proze), editura Mașina de scris, 2001 (premiul revistei România literară pentru debut), Zidul moale (proze), editura Polirom, 2005. Traducător de literatură americană – a tradus din William Burroughs, John Dos Passos, Hunter Thompson, Bret Easton Ellis, Hubert Shelby, Dave Eggers, Augusten Burroughs. Editor-coordonator al colecției „Byblos” la editura Curtea Veche în anii 2009-2010. Este prezent în presa culturală inprint sau online (Ramuri, România literară, Noua literatură, Liternet, Respiro) cu proze, eseuri, studii sau traduceri.

*

*     *

E deja 16 decembrie și am ajuns într‑un moment important. Într‑un moment foarte important. 16 DECEMBRIE. De fapt, de aici înainte chestiunea se schimbă. Se schimbă semnificativ în părțile ei esențiale. Dar asta nu înseamnă că eu sau vreunul dintre noi avem o cît de mică idee cît de mult, sau cum, sau de ce. În acest moment, sînt făcut mai mult din praful de cărbune pe care îl descărcăm de pe rampele feroviare direct din vagoane, ca să încălzim dormitoarele mai mult cu ideea că avem un combustibil decît cu combustibilul propriu‑zis. Sînt făcut din detergentul neconvingător cu care, în ziua în care sîntem trimiși să facem de serviciu la bucătărie, încercăm să spălăm pe jos cantina ostășească, gonind șobolanii de sub cazanele enorme în care ne băgăm apoi aceleași cîrpe, ca să frecăm stratul unsuros de pe pereții de inox, înainte să fierbem în ele ceaiul pentru cină – primim asigurări că e o practică uzuală, așa că să lăsăm mutrele. Sînt făcut din dimineți chioare de instrucție, din igienă precară, din ture de planton în care lustruiesc bocancii camarazilor, năuc de somn, în timp ce caporalul de serviciu adună gărzile spectrale și zgribulite din posturile de la depozitul de muniție, de la parcul auto și de la gardul vestic al bateriei. Sînt făcut dintr‑o serie de amenințări și promisiuni din partea veteranilor – unele se împlinesc, altele nu. Sînt făcut deci din umilințe caraghioase care pînă la urmă devin o rutină. Toate astea în timp ce discutăm anumite lucruri despre blugi sau mărci de haine al căror nume e capătul îndepărtat al funiei pe care ne cățărăm în fiecare zi, sau despre INXS și despre Duran Duran, sau despre o casetă video cu un film cu Mickey Rourke, sau despre o mulțime de alte chestii. Nu‑mi e ușor să mă abțin să povestesc ce am văzut în excursia din Cehoslovacia (magazine în care miracolul comerțului funcționează), deși la un moment dat, în toiul unei discuții, cînd frecăm cimentul closetelor cu niște mături tocite, menționez în treacăt episodul de la sfîrșitul verii, ca pe un element exotic care îmi conferă un anumit statut.

Ăștia sîntem noi craiovenii, care avem o cultură comună în acest sens, și uneori la discuții se alătură și alți răcani, care cunosc subiectul. Iar cei care nu‑l cunosc se uită la noi ca la niște animale ciudate. Aerul tulburat al lui Patrana mă face să cred că trăiește cu senzația că noi ne‑am născut pe altă planetă. Noi credem că el s‑a născut într‑un fund de lume neatins de civilizația secolului în care trăim, chiar și așa, strecurată printr‑un gard de fier și sîrmă ghimpată. Natura umană e complexă, iar această societate nobilă scoate în evidență diferențele.

Nu, în nici un caz nu sînt un personaj din ecranizarea propriei mele vieți. Ci sînt chiar eu, prins într‑o realitate sordidă, care nu poate fi ecranizată onest, fără mici înflorituri cinematografice.

Dar există realități, iar în miezul lor alte realități, și tot acest ghem e, de fapt, doar o parte din miezul altei realități. Iar între ele există uși, unele deschise, altele închise. Cînd ușile sînt deschise, poți să vezi dintr‑o realitate într‑alta. Poți să vezi, dar se poate întîmpla să nu poți înțelege, pentru că îți lipsește ceva. Bine că măcar ușa e deschisă. Ai o șansă. Dar dacă ușa e închisă? Ba, mai mult, e închisă cu bună știință? Iată! Există această ușă care dacă ar fi deschisă am ști cu toții că Întîiul Fiu al Poporului a cam căcat‑o. Cu puțin timp în urmă, Gorbaciov l‑a tras de mînecă, o ultimă încercare de a‑l trezi la realitate – ai grijă ce faci cu poporul tău, că nu e bine. Occidentul, în ochii căruia a trecut drept un rebel din blocul estic și un aliat împotriva sovieticilor, i‑a dat drumul de mult din brațe – regina Angliei nu‑l mai leagănă în căruța ei de aur, iar pe peluza din fața Casei Albe în mod sigur nu mai are ce să caute. Îți vine greu să crezi că aceste lucruri s‑au întîmplat (ce‑ar putea să caute un asemenea monstru în asemenea locuri?); și ca să nu mai intrăm în alte amănute, putem să reducem povestea la vechea ei esență populară: nu de puține ori, politica e o curvă – chiar și la scară planetară. Se pare că nici Securitatea care l‑a slujit orbește atîția ani nu‑l mai sprijină. Oamenii cei mai fideli ai regimului și‑au făcut prin spatele lui niște socoteli, și‑au dat seama că vremurile se schimbă – capitalismul bate insistent la ușă și n‑o să rămînă atîrnați de ideile unui psihopat care nu poate să înțeleagă că e mai mult strigoi decît om.
 

*

Pe 16 decembrie, sîmbătă, lucrurile o iau la vale iremediabil. Și, așa cum se întîmplă de multe ori, pornesc de unde nu te aștepți. La Timișoara se produce o manifestație spontană de susținere pentru pastorul reformat László Tökés, care se află în conflict cu autoritățile comuniste. În urmă cu cîteva luni, opiniile sale critice la adresa lui Ceaușescu au spintecat eterul cu ajutorul postului de radio Europa Liberă, însuflețind inimile sutelor de mii de ascultători clandestini – a devenit astfel un element dușmănos, un personaj indezirabil pentru Regim. Pentru că nu poate fi suprimat direct, autoritățile se hotărăsc să‑l îndepărteze, astfel că îi aranjează o strămutare forțată într‑un fund de lume, unde ar putea deveni uitare – i se creează condiții prielnice pentru o dispariție anonimă.

Dar evacuarea pastorului din parohie nu se produce cu discreția pe care oficialii și‑o doresc. Ba, mai mult, se pare că nu se poate produce deloc, Tökés e apărat de o masă aparent inofensivă de oameni, dar vociferantă, care îi străjuiesc locuința. Cînd primarul Timișoarei apare pentru a lămuri lucrurile, e întîmpinat cu huiduieli – din sînul grupului de oameni agitați se aud chiar și cîteva lozinci anticomuniste. Pare o situație minoră, dar cu potențial. În orice caz, e ceva neobișnuit în rezistența acestor oameni. Grupului inițial de enoriași i se adaugă alți localnici. Chiar dacă motivele acestui protest nu sînt foarte clare pentru toată lumea, mulți nu cunosc întregul substrat, cineva se împotrivește cu curaj autorităților, în stradă – pare un motiv suficient. E adusă o mașină de pompieri, cu care oficialii speră că pot calma spiritele. Foarte curînd, mașina de pompieri devine neoperațională, demonstranții au răsturnat‑o, furia și numărul lor cresc. Momentul acumulează o tensiune care se pare că nu poate fi dezamorsată ușor, iar mesajul acestor oameni nu mai e inofensiv. Ieșirea din pasivitate se produce spre orele serii, cînd autoritățile decid că e momentul să folosească amenințarea forței. Sînt aduse cîteva detașamente de miliție și alte mașini de pompieri. Sediul Județean de Partid Timiș devine un fel de cartier general de unde se iau decizii de înăbușire a răzvrătirii care e pe cale să se producă. După o scurtă ciocnire cu scutierii miliției, protestatarii care nu contenesc să se înmulțească încep să se împrăștie pe bulevarde în grupuri care strigă lozinci anticomuniste, cer libertate și îndepărtarea lui Ceaușescu. Pînă spre miezul nopții, forțele de ordine se înmulțesc la rîndul lor, sînt scoase în stradă tancuri și armata patrulează străzile. Au loc violențe, sînt sparte vitrinele unor magazine și incendiate însemnele puterii comuniste, cîteva din greoaiele vehicule militare sînt atrase în zone unde rămîn blocate, unele dintre ele sînt incendiate. Se produce un fenomen clasic: amenințarea naște răspuns, violența naște violență. În sfîrșit, se întîmplă. Libertate! Jos Comunismul! Democrație! se aude din ce în ce mai răspicat din centrul orașului și din cartierele apropiate; căminele studențești explodează, au loc și mai multe violențe, protestul ia amploare. forțele de ordine nu fac față, Timișoara urlă. Spre orele dimineții, autoritățile înțeleg că au o problemă mai mare decît se așteptau. Rezistența cu care locuitorii Timișoarei au răspuns încercării de suprimare a revoltei și dimensiunile la care a ajuns protestul inițial îi sperie. Bilanțul fără precedent e grăitor: sînt operate în jur de 200 de arestări.

17 decembrie, duminică. Dimineața, centrul orașului devine teatrul unei scene suprarealiste: cîteva divizii de armată mărșăluiesc prin Piața Operei, în muzica triumfală produsă de fanfare militare. O asemenea desfășurare face parte dintr‑o strategie pe care Statul‑Major al armatei l‑a conceput pentru a intimida, pentru a demoraliza orice alte încercări de rebeliune. Efectul nu e deloc cel scontat, mulțimea strînsă aici protestează vehement, demonstrația militară e gratificată cu huiduieli și foarte curînd lozincile împotriva regimului din ziua anterioară se fac iar auzite. Pînă spre orele amiezii situația se reconfigurează în sensul unor noi lupte de stradă. Manifestanții par mai numeroși și mai îndîrjiți, pe zidurile clădirilor din centru apar scrise mesaje subversive, sînt sparte vitrinele unor librării și tomurile masive cu înțelepciunea Supremului sfîrșesc în flăcări, sînt fluturate steaguri naționale de pe care au fost decupare însemnele cu care puterea comunistă le‑a împodobit. De partea cealaltă, Securitatea mobilizează în oraș trupe operaționale, în timp ce conducerea armatei declanșează starea de necesitate. Luptele sînt mult mai dure ca în ziua precedentă, e atacat și devastat Sediul Județean de Partid. În jurul prînzului, răsună primele focuri de armă în centru și în cartierele alăturate și foarte curînd apar primii răniți și morți. Ministrul Apărării încuviințează folosirea armamentului împotriva manifestanților – instaurează oficial indicativul Radu cel Frumos, care este un indicativ de război –, permite distribuirea de muniție reală soldaților. Decizia de folosire a armatei ca instrument de represiune e una politică. În capitală, Ceaușescu poartă o serie prelungită de discuții cu membri din conducerea de partid și de stat și cu reprezentanți ai Statului Major Militar și ai Securității Statului. Știe foarte bine că vîntul schimbării zgîlțîie mastodontul comunist în blocul estic, știe de asemenea că toată această schimbare se produce în baza unor înțelegeri între cele două mari puteri care și‑au împărțit supremația politică după război încoace, așa că mută puțin accentele și prezintă situația într‑o lumină care să justifice o represiune dură, folosind armata ca element principal. Ce se întîmplă la Timișoara nu e o revoltă populară, ci rezultatul amestecului în politica internă al unor „cercuri străine“ și al unor „agenturi de spionaj“, folosindu‑se de „elemente decăzute“ locale. Discursul lui furios în Ședința Comitetului Politic Executiv e memorabil, le cere oamenilor săi să‑și asume responsabilitatea, nu înțelege de ce nu s‑a folosit deja armamentul în fața dușmanilor socialismului, într‑un moment de paroxism își amenință slugile politice cu plutonul de execuție. Vinovații sînt spășiți, umili, promit că‑i va fi respectată voința.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Ego.Proză