23 de ani in curtea Raiului

Confesiunile care urmeaza au fost facute acasa la Andrei Blaier. tinea cu tot dinadinsul sa-mi vorbeasca asezat la biroul sau, unde-si pastreaza si fotografiile. Am inteles atunci ca viata lui Andrei Blaier este un cufar burdusit cu poze, iar cele peste douazeci de filme care-i poarta semnatura reprezinta incercarea fireasca de a “tine in viata fotografiile”.  (Marcela Gheorghiu)  

Toata viata am fost bantuit de imagini. Si asta poate observa oricine trece pragul casei mele, unde peretii sunt tapetati cu fotografii si icoane carora nici nu le mai stiu numarul. In fond, imaginea e tot ce mi-a ramas. Ma miram foarte cand doamnele pe care le cunosteam tineau sa-mi lase la despartire fotografii. Nici nu-si dadeau seama ca erau singurul lucru de care aveam nevoie – imaginea celor intamplate, amintirea celor petrecute… Daca ar fi sa reconstitui astazi ceva din cele care mi s-au intamplat in viata, numai cu ajutorul imaginilor as face-o. Si cred ca de aici a si pornit elanul meu spre cinematografie. Am vrut ca imaginile sa ramana in viata. In sfarsit, fotografiile pe care le privesc acum ma starnesc cu amintirile lor despre intamplari si prieteni, despre anii petrecuti alaturi de acestia…
Intr-o dimineata, ne-a trezit din somn un var de-al nostru (varul asta este astazi un mare actor maghiar la Timisoara), ne-a imbracat cu hainele cele bune, ne-a dus in curte – era frig – si ne-a facut o fotografie. Tatal sau, Carol (Cocsi, cum ii spuneam noi), a plecat apoi pe front si a murit. Fotografia era prima din viata mea (aveam doar patru ani), iar amintirea acelei dimineti friguroase mi s-a infipt in minte pentru totdeauna. Ca si curtea… Curtea aceea, a unei biserici catolice din mahalaua Colentinei, a fost leaganul copilariei mele. Acolo mi-am petrecut viata pana pe la vreo 23 de ani. Obisnuiam sa-i spunem Raiul.
In curte, niste tineri faceau filme pe 8 si pe 16 mm – daca stai sa te gandesti, o curiozitate in vremea aceea. Dupa ce le terminau, le proiectau enoriasilor. Una dintre peliculele acelea m-a impresionat in mod deosebit. O tin minte si astazi: un tip intra intr-o biserica – am fost uimit sa descopar ca era chiar biserica noastra -, de unde fura un tabernacol. Eroul pozitiv al filmului observa lipsa tabernacolului, iese din biserica inspre mahalaua din spatele acesteia, il descopera pe talhar, se bate cu el pe linia ferata, este ranit, recupereaza tabernacolul, se intoarce in curtea bisericii si, cu ultimele eforturi, il lasa pe trepte.
Vedeam filmele astea, descopeream imaginea miscata si ma incerca o uimire imensa sa vad cum, in spatele aparatului, cei doi dusmani de moarte din film erau, de fapt, foarte buni prieteni. Asa am inteles eu la o varsta frageda raportul dintre arta si realitate, dintre fictiune si adevar. Numai ca tinerii cineasti au plecat intr-o buna zi si multa vreme nu am mai avut posibilitatea sa vad filme. Totusi, fotografiile continuau sa imortalizeze momente importante de viata.
In curtea bisericii am cunoscut si un preot la care am tinut foarte mult. Se chema Johann Waltheitzer. Omul asta era o icoana. El m-a invatat sa aleg intre bine si rau. Odata, la spovedanie (ne spovedeam inainte sa intram la scoala),  am vrut sa stiu ce e binele si ce e raul, fiindca nu-mi erau foarte clar definite aceste notiuni.
Parintele nu mi-a raspuns atunci, dar saptamana urmatoare a venit la mine cu doua pungulite de panza – una alba si una neagra – si m-a si invatat ca, de cate ori fac o fapta buna, sa pun cate o pietricica in punga alba si de cate ori fac o fapta rea sa pun cate o pietricica in punga neagra. Trebuia sa decid, asadar, singur: e bine, sau e rau sa omor o vrabie cu prastia? E bine, sau e rau sa ajut un tiganus care vine din spatele maidanului sa ia o galeata cu apa?
Mai tarziu, preotul meu a fost inchis si-am citit in memoriile celor care au facut puscarie comunista ca s-a comportat senzational. Nu m-a mirat deloc. Era un om teribil, spre deosebire de un altul, preot franciscan, pe care, tot la o spovedanie, l-am intrebat daca Dumnezeu stie unde o sa ajung eu: in Rai sau in Iad? Cand mi-a spus ca Dumnezeu stie totul despre mine, inclusiv unde voi ajunge dupa ce nu voi mai fi, i-am replicat: “Atunci ce rost are sa ma straduiesc sa ajung in Rai, daca mi-e scris sa ajung in Iad?”. N-a stiut sa-mi raspunda si m-a dat afara.
De imaginea curtii mai e legata si amintirea “uriasei” biblioteci a bisericii – asa mi se parea mie la acea varsta. Am rontait-o de nenumarate ori impreuna cu Iosca Naghiu, apoi am trecut la bibliotecile de cartier. Iosca le cunostea deja si stia intotdeauna sa duca bomboane bibliotecarelor, ca sa ne dea cu imprumut cat mai multe carti. Citeam foarte mult la vremea aceea. Ma cataram in copaci si citeam acolo. O data am cazut atat de rau, ca trei zile nu mi-am revenit. Numai respiratia trada ca sunt in viata.  
Mai tarziu, la scoala – era in anii ’40 -, am luat numai premiul I, cu toate ca veneam din mahalaua Colentinei. Gigi Astalos, care mi-a fost coleg de clasa, isi amintea cu putin timp in urma ca nu putea sa ma intreaca nimeni la invatatura. Fiecare dimineata incepea cu o slujba ce se oficia in capela din chiar incinta scolii… Am urmat apoi un liceu admirabil: “Sf. Andrei”. Era pe undeva pe Calarasi. Cu cateva zile in urma, am trecut pe-acolo si am vazut ca in locul lui s-a ridicat un mare magazin. Am fost putin intristat.
Dar sa revin: in scoala mi-am continuat cultivarea pasiunii pentru film. De Sfantul Andrei, cei mai buni la invatatura eram dusi la cinema; asa am vazut eu primele filme cu Chaplin, apoi filme de capa si spada cu Osvaldo Valenti, Ginno Cervi… Mai vedeam, e drept, si niste desene animate, cu doua personaje absolut stupide: Fritz si Fratz.
La biserica, erau niste domnisoare – asa le spuneam – care faceau cu noi teatru. Am jucat si eu in “Alba ca Zapada”: eram unul din cei sapte pitici – cu siguranta Prostutul, fiindca la prima impartasanie am fost singurul dintre copii caruia i s-a desprins de pe mana banderola alba. Nici nu m-am sinchisit.
E drept ca nu eram deloc  interesat de aspectul meu fizic, dupa cum nu sunt nici astazi. In schimb, imi placea sa fiu foarte bataios, competitiv, atat la scoala cat si in sport; ulterior m-am dedicat cu pasiune acestuia din urma, pana cand o puternica dezamagire m-a determinat sa renunt. Iosca Naghiu insa ma intrecea: era un sportiv excelent. Obisnuiam sa jucam ping-pong si baschet chiar in curtea bisericii. In fiecare dimineata, Iosca trebuia sa coasa mingea, pentru ca era una singura si uzata.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar