3.000 de zile în închisorile din România

„Vreau să vorbesc de starea de detenție, ca atare – scrie Lena Constante. Cu perfecta cunoaștere a faptelor. Viața de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experiență unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuți din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aș vrea să le povestesc, aceste 3.600 de secunde dintr-o oră, aceste 86.400 de secunde dintr-o zi, care se târșâie încet, de-a lungul trupului, șerpi băloși urcându-ți-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineața până seara și în nopțile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănțuiască fără odihnă și fără oprire, la nesfârșit. Pentru că vreau să vorbesc și de demnitatea umană. Și de acele femei, mai târziu tovarășele mele de penitenciar, care, împotriva a tot și a tuturor, au rămas ființe profund umane. Și ca să afirm o speranță. Speranța că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deșerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuși. Schimbându-și inima și mintea.“

Lena Constante s-a născut la București, în 1909. Ca membră a echipelor monografice organizate de prof. Dimitrie Gusti, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiționale. Printre prieteni s-au numărat Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, N. Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costa-Foru, Paul Sterian, Harry Brauner. A deschis expoziții personale de pictură la București, în 1934, 1935, 1946 și, în 1947, la Ankara. În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Țăndărică din București, împreună cu Elena Pătrășcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiție comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce duce la arestarea și condamnarea ei și a lui Harry Brauner la câte doisprezece ani de închisoare. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătorește cu folcloristul Harry Brauner, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner.  În 1968, la rejudecarea procesului Pătrășcanu, amândoi sunt găsiți nevinovați. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici, are două expoziții de tapiserie (1970, 1971).
În 1990, a publicat la editura La Decouverte, Paris, cartea autobiografică L’evasion silencieuse

Cartea de față, publicată și anterior în românește, dar fără aparatul critic de acum, a fost denumită de Ruxandra Cesereanu „iadul singurătății”. Perioada singurătății și a torturii îi aduce gânduri de sinucidere, dar reușește să învingă suferința cruntă prin evadare în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traducerile, cuvântul, conceperea unor schițe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), modelajul, desenul. Supraviețuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode: „Ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aș fi putut să înving disperarea, mizeria și spaima celorlalți șapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulțumită să-i pot da din când în când un bobârnac. În pofida foamei, a singurătății, cu toată slăbiciunea mea și forța lor să le dau tuturora cu tifla.”

 „Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experiențe autobiografice cumplite și mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulți au fost obligați să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul și cu orice obiect, inclusiv hârtia și creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani și ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp și istorie perioadei petrecute în temniță. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenției, ci povestește un cotidian făcut din frică, din lacrimi și slăbiciuni, dar și din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuși o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realități pe care autoarea a traversat-o.“ (Angela Tarantino, traducătoarea ediției italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007)

„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraționar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în narațiune», reamintirea ei în ordinea unei povești o conduc pe neștiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanța mesajului cărții, forța sa educativă și recuperatoare sunt cu atât mai mari – și mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci și despre așezarea acestuia în cuvinte.“ (Ioana Bot)

„În 1951, fusesem mutată în al doilea subsol al sediului partidului. Din nou, un timp mort în anchetă. Pe cât am putut afla după eliberare, ministrul de interne, Teohari Georgescu, ar fi declarat că procesul era cu neputință de înscenat. Erau poate ocupați cu elaborarea unei noi tactici, mai performantă, pentru a ne silui conștiințele.

Mă găseam într-o stare de extremă descurajare. Slăbiciunea fizică, rezultat al unui regim alimentar gândit științific pentru a mă menține la granița dintre viață și moarte, se accentua. Un soi de amorțeală îmi cuprindea trup și suflet. Cu orice preț, trebuia să reacționez. Am început prin a face câteva mișcări de gimnastică. Rezultatul a fost neașteptat. Sângele pus în mișcare m-a trezit puțin din prostrație, iar credința mea în supremația spiritului, eliberat cu totul de cerințele trupului, a primit atunci o tiflă batjocoritoare. Am simțit, pentru câteva clipe, renăscând în mine speranța.

Deci, sângele materie… Dar nu puteam renunța la credința mea în primatul spiritului. În schimb, am decis să fac zilnic câteva minute de gimnastică. De cinci ani, cu schimbarea celulei, încălcasem pentru prima oară hotărârea luată și îmi părea rău. Așa că, într-o dimineață, după ce m-am spălat, am declarat că îmi voi relua activitatea sportivă.

Nuți, Böji, cele două logodnice și Dorina au vrut să participe și ele. Ne scoteam fustele și, în cămașă și șort, adică pantalonii scurți bărbătești, începeam ședința. În fața mea s-au înșirat cele cinci începătoare. Toate celelalte s-au așezat pe bănci pentru a elibera spațiul. Spectacolul a început. Fiecare exercițiu la început doar de cinci ori, de teama febrei musculare.

În inerta mohoreală a celulei, noutatea a fost bine primită. Gimnastele erau tinere și, cu excepția Dorinei, mai bondoacă, aveau trupuri frumoase. Publicul privea cu plăcere și participa cu sfaturi, critici și glume. Din păcate, râdeau prea zgomotos. Vizeta țăcănea. Ușa s-a deschis și milițianca ne-a interzis să continuăm.

A doua zi, la deschidere, șefa l-a întrebat pe comandant dacă regulamentul interzice gimnastica. Comandantul a trebuit să recunoască această lacună a regulamentului. Cei care l-au conceput au uitat să interzică și gimnastica. Deci, puteam face zilnic zece minute de exerciții? Da, a răspuns comandantul, dar cu o condiție. Fără vorbe, fără râsete, fără cel mai mic zgomot. Am continuat, deci, cu indicații verbale șoptite și râsete înăbușite și fără cel mai mic zgomot. Cât fără de margini poate să fie prostia proștilor!”

*) Lena Constante – „Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România”. În versiunea românească a autoarei. Editura Humanitas. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ioana Bot