4 + 4 proiectii convergente

Nimic neobisnuit in inclinatia simpatetica a artistului veritabil de a se alatura imboldului altor confrati de deslusire a unor semne de certitudine intr-un vacarm de rumoare interogativa. Expozitia “4 pictori Aa€š 4 poeti”, gazduita de primitoarele sali de la parterul Muzeului Literaturii Romane, ilustreaza incitant si stralucitor o astfel de fervoare convergenta. A fost provocata, cu ceva timp in urma, de pictorul bucurestean Marcel Bunea, aflat intr-o dramatica si foarte prolifica, din fericire, confruntare cu sinele, ce-si reclama extravaganta deconspiratoare. O prima expozitie la Bistrita i-a atras in mreaja acestui proiect pe “localnicii” Vasile Tolan si Adrian Chira. Apoi, in cele din urma, cand totul se coagulase si dupa tragica iesire din arena a poetei Mariana Marin, au fost ziditi in soclul acestei frumoase povesti adevarate despre noi insine pictorul Petru Lucaci si mirobolanta troica a poetilor Mircea Cartarescu, Ion Muresan si Ion Stratan.
Un discurs radiografiant al unei generatii trecute prin hatisuri identitare si experimentaliste, ce nu si-a tradat insa carisma intelectuala si apetenta pentru exercitiul artistic si spiritual complementar. Apropiati, asadar, structural, exponenti exemplari ai vehementei stilistice si ai rostirii lipsite de emfaza, cei patru pictori expozanti si tutela poetica pe care si-au atras-o in chip de marcaj esential al orizontului de sensibilitate in care coexista, instituie prin acest gen de ofranda artistica primatul gestului constructiv in dauna frondei devastatoare a contestatarilor de ocazie.
Planul superior in care comunica cei opt, aflati la varsta maturitatii creatoare depline, este, dupa cum programatic au conceput proiectul, cel al Logosului. Adica, al starii de sublimitate in contemplarea si decriptarea propriului destin in raport cu reperele cardinale ale existentei: viata, moartea, iubirea, credinta, pacatul, mantuirea, iertarea, uitarea…
“Noi (oamenii) – spunea cu profunda intelegere Borges – suntem facuti pentru arta, suntem facuti pentru memorie, suntem facuti pentru poezie sau, poate, suntem facuti pentru uitare. Dar ceva ramane si acest ceva este istoria sau poezia, care nu sunt in mod esential deosebite.”
Fiecare dintre artistii expozanti (pentru ca, trebuie spus, si cele patru memento-uri poetice au fost intarsiate, ca niste sincope armonice, in discursul plastic) vine dintr-o alta directie stilistica, apeleaza la elemente de limbaj si expresie puternic individualizate. Rezulta un convingator manunchi de argumente estetice, pe cat de coerent in substanta lui, pe atat de divers in modalitatile de abordare si formulare, care certifica valoarea acestor seducatoare personalitati ale artei noastre contemporane.
Marcel Bunea dezvolta mai vechea sa preocupare de a radicaliza suportul pictural prin folosirea foliei metalice (aluminiu), dar si a instrumentarului traditional. El imbina tehnicile serigrafiei si ale fototipiei cu implantul obiectual (cuie, sarme) si cu contondenta gestica picturala in tonuri saturate de acrilice dominate de negruri puternic contrastante cu fulgerarea suprafetelor de metal neacoperite. Efectul vizual este acrosant, tulburator, lasand loc metaforei austere si jocului grav de simboluri ale caderii, rupturii, pedepsei, suferintei… Ceea ce tradeaza o stare de incordare poetica suprapusa unei tensiuni existentiale, ce a nascut intotdeauna capodopera.
Adrian Chira, artistul targumuresean de a carui poetica picturala ma simt funciarmente cucerit, a compus un concentrat ciclu de cinci tablouri pe tema “Coborarii in mormant”. O dezlantuire de gesturi si miscari abstracte perfect controlate ale pensulei, invadand panza si rama, intregul spatiu inconjurator, ca un strigat de lamento in armonii cromatice (negru, ocru stins, oliv, alb, rosu, albastru intens) de o catifelare ce induce in privitor evlavia tamaduitoare si contemplarea pioasa.
Petru Lucaci continua prospectarile sale din ultima vreme, menite sa resuscite valorile vibratiei sensibile a luminii in spatiul mortificat al negrului. Al non-culorii, deci, acolo unde suverane sunt palpiturile infinitezimale ale umbrei, ale labirintului de linii, energic sau molcom graficate, printre oaze de alburi maculate de estompe de griuri scamoase si masive structuri de colaje lignitice, slefuite pana la sticlirea luminoasa a materiei. “A picta in negru”, iata Sfidarea pe care Lucaci o arunca artei-regina a culorii, ce a nascut rascolitoare intrebari sutelor de manuitori ai pensulei din toate timpurile. O experienta informala si scrutatoare aflata la limita perceperii sensibile a lumii inconjuratoare, ce promite revelatii scientist-artistice incitante.
Vasile Tolan, artist bistriteano-clujean de o notorietate umbrita doar de ignoranta contemporanilor sai, dezvolta virtuoz conceptul reconsiderarii structurale a picturii, de la elementele de suport, unde “a indraznit” sa incorporeze materiale surprinzatoare, unele extrase din recuzita poverista (paie, sac, tifon, rumegus, zdrente, deseuri de carton si hartie etc.), la pigmentii si substantele neobisnuite de colorare si de la mixajele tehnicilor de plasticizare a suprafetei pictate la anihilarea planeitatii tabloului prin extensia lui tridimensionala. Inoveaza elegant si adesea cu un rafinament al distilatiei formei insinuata in discursul pictural (pe care nu-l abandoneaza) ce-i este specific, in directia ambientului pictografic si al picturii-obiect sau al instalatiei picturale. Domeniu in care se manifesta cu consecventa de multi ani, fiind un exponent de frunte la noi al acestei prolifice tendinte.
Expozitia, cu poemele ei cu tot, pare invaluita intr-un aer de “tempi passati”, aidoma unui frison nirvanatic, prin care artistii savarsesc un fel de ritual al curatiei, al despovararii de umilintele vietii zilnice. Creatia intretine, prin ea insasi, iluzia gestului mantuitor!