700 de numere!/ de Stelian Țurlea

Șapte sute de numere înseamnă șapte sute de săptămâni. Adică paisprezece ani. Ziarul de duminică se lansa în urmă cu paisprezece ani, la Târgul de Carte Bookarest, de la sfârșitul lunii mai. Între timp, ziarul s-a impus, întâi pe hârtie, apoi în varianta on-line, în ultimii cinci ani. La numărul 600 reluam fragmente din editorialele publicate la câteva momente aniversare. Oricare dintre ele și toate la un loc pot apărea și la acest număr 700.

„Un săptămânal de cultură are în genere o soartă ingrată. Așteaptă subvenții din partea unei instituții a statului, ori a unei fundații sau, atunci când e un supliment, trăiește pe seama publicației-mamă, invidiat, chipurile, pentru traiul bun, dar permanent cu sabia deasupra capului. De obicei, parcursul are sincope, mecanismul se gripează, se oprește, publicația sucombă, din felurite motive. Lumea agreează puțin publicațiile de cultură și încă și mai puțin suplimentele culturale. Sunt și situații în care toate acestea dispar, pentru că publicul dorește ziarul, de care se atașează. Dacă Ziarul de duminică a rezistat patru ani, înseamnă că publicul l-a dorit. Adică dumneavoastră, cititorii, pentru care ne străduim săptămână de săptămână. Cu enormă plăcere. (…)

Ziarul de duminică nu a schimbat nimic; doar și-a sporit publicul. Unii spun că aceasta ar însemna închistare, așa cum nu puțini continuă să fie nemulțumiți de absența subtextelor polemice. Adevărul, pe care nu obosesc să-l repet, este că Ziarul de duminică și-a păstrat opțiunile și direcțiile inițiale, indiferent la critici: informație multă și cuprinzătoare, din toate domeniile culturale, texte scurte, promovarea valorii, descrețirea frunților; peste toate, echidistanță și sinteză a polarităților. Pentru această publicație nu au existat dreapta și stânga, ci doar cultură. Personalități care nu și-au vorbit multă vreme conviețuiau pe aceeași pagină sau în același număr. Toate generațiile. Știm că prima reacție a fost – și continuă să fie – de  neîncredere, de atentă monitorizare, de bănuieli a altor jocuri încă nedevoalate, până la urmă de (cum spunea un critic cunoscut) trufașă condescendență. Dar, între timp, sute de oameni de cultură (scriitori, actori, regizori, compozitori, cântăreți, istorici, oameni de știință, artiști plastici, academicieni) au fost intervievați, s-au confesat sau au scris în acest ziar. Tot ce a fost mai important în producția literară a ultimilor patru ani, în spectacolele, concertele, producția muzicală, expozițiile ultimilor ani a fost reflectat în ziar. Toate înseamnă mii de pagini care sunt mărturie a culturii în acești ani de tranziție. E puțin?”(Din editorialul publicat la nr. 200)

 „Ziarul de Duminică a fost de la primul număr un hebdomadar nonconformist, tineresc și vesel, cu o paginație uimitoare într-o mare de publicații mai degrabă terne – e meritul Danei Frățilă, care a înțeles din prima clipă și rostul, și cerințele acestui ziar, iar după ce a avut grijă de haina lui, a plecat definitiv pe meleaguri extrem de îndepărtate. O gazetă-supliment cultural al celui mai căutat ziar financiar, ai cărui cititori, se presupune mai scorțoși, l-au îmbrățișat fără rezerve, pentru că le aducea mai aproape o lume minunată. Pe toți aproape i-a surprins asocierea unui săptămânal de cultură cu un ziar financiar. Dar la o analiză atentă, toate se explicau. Într-un ziar financiar găsești informații economice, despre valute, burse, comerț, piață în general. Trebuia să ne obișnuim cu ideea că și cultura e o piață – a ideilor, a cărților, a tablourilor, a spectacolelor, a actorilor ș.a.m.d. Consumatorul de cultură are nevoie de informații bine structurate referitoare la această piață, are nevoie să i se ofere criterii valorice și valori pentru acest domeniu.

Din prima clipă, cei care am făcut Ziarul de duminică am știut câteva lucruri fundamentale. Un săptămânal de cultură are în genere o soartă ingrată. Așteaptă subvenții din partea unor instituții ale statului, ori ale unor fundații sau, atunci când e un supliment, trăiește pe seama publicației-mamă, invidiat, chipurile, pentru traiul bun, dar permanent cu sabia deasupra capului. De obicei, parcursul are sincope, mecanismul se gripează, se oprește, publicația sucombă, din varii motive. Lumea agrează prea puțin publicațiile de cultură și încă și mai puțin suplimentele culturale. Sunt și situații în care toate acestea nu dispar, pentru că publicul dorește ziarul, de care se atașează. Dacă Ziarul de duminică a rezistat, înseamnă că publicul l-a dorit.” (Din editorialul publicat la nr. 500)

„În unsprezece ani – un grăunte la scara istoriei, enorm însă pentru viețile noastre de muritori păcătoși –, s-au întâmplat extraordinar de multe fapte culturale: cum spuneam și altădată (și nu mă sfiesc să reiau), au apărut și au dispărut reviste culturale, au apărut și au dispărut edituri, s-au  publicat mii de titluri de cărți în sute de mii de exemplare, s-au inaugurat ori s-au închis galerii de artă, s-au deschis ori au dispărut muzee, s-au vernisat mii de expoziții, mii de spectacole de toate felurile au avut premiere, concerte de tot felul au adus pe scenă muzicieni faimoși ori aproape neștiuți, români și străini, s-au degradat și s-au inaugurat monumente, s-au succedat gale, concursuri, festivaluri, reuniuni, colocvii, târguri, s-au acordat premii, au răbufnit contestații, s-au iscat polemici care au dărâmat idoli sau idei sau, dimpotrivă, au sfârșit într-un fâsâit caraghios, au răsunat proteste ale condeierilor, cântăreților, actorilor, cercetătorilor, unii au preferat să-și alăture doar semnăturile, să-și mai amintească lumea de ei, alții au ieșit în stradă, au răbufnit scandaluri legate de numiri în funcții, de amestecul politicii în cultură, deturnare de fonduri sau spălare de bani, aprecieri pe criterii neaxiologice sau plagiate, despre al căror sfârșit n-a mai auzit nimeni, efemere genii au apărut și au dispărut peste noapte, personalități care aveau ceva de spus au continuat să tacă, altele și-au dat obștescul sfârșit, Dumnezeu să-i odihnească, s-au dat legi care au nemulțumit pe toată lumea, generațiile au continuat să se războiască pentru pleava unor concepte, învățământul a schimbat de câteva ori hainele, chipurile de reformă, curente literare s-au zbătut să se impună, impostori s-au străduit să ia caimacul unor sponsorizări, fenomene de prin alte părți s-au insinuat rapid, speriindu-i pe tradiționaliști, cuvinte tabu au pătruns în textele literare și astăzi nimeni nu se mai oripilează, manelele au spart urechile celor delicați, dar lumea s-a obișnuit cu timpul și le-a ignorat, pe muzica cultă continuă să nu dea nimeni niciun ban, răsună aceleași bocete despre viața grea a culturii, responsabili înțepeniți prea mulți ani în scaune plușate n-au învățat să facă proiecte cu care să obțină fonduri, s-au schimbat enorm de multe și enorm de multe au rămas nemișcate, mai ales în mentalitate. Probabil mereu s-a întâmplat așa în istorie, dar nouă evenimentele ni se par deosebite pentru că le-am trăit.

Despre toate acestea, Ziarul de duminică a dat, mai mult sau mai puțin, seamă, așa cum și-a propus în primul editorial.” (Din editorialul publicat la nr. 554)