A avut loc sau nu consolidarea fiscală în România ?

În anii ce au urmat declanșării crizei s-a vorbit mult, pe bună dreptate, despre consolidare fiscala. Dezbaterea nu poate fi completă dacă nu sunt aduse în discuție inclusiv arieratele, plățile restante pentru mai mult de 90 de zile, ale bugetului general consolidat și ale companiilor pe care statul le controlează ca acționar.

Așa cum s-a subliniat de multe ori, importanța arieratelor este dată de faptul că uneori statul „a strâns cureaua” atunci când a fost vorba de cheltuieli efective (consum de bunuri și servicii plătit efectiv furnizorilor pe parcursul aceluiași exercițiu financiar) de care se ține seama în calculul deficitului bugetar prin „metoda cash”, dar în același timp a efectuat un „consum pe datorie” în creștere întârziind unele plăți ceea ce a determinat în mod artificial un nivel mai scăzut al deficitului.

Un bun exemplu în acest sens se poate observa în tabelul de mai jos pentru evoluțiile din anul 2010. În anul respectiv deficitul bugetului general consolidat (calculat prin metoda cash) a scăzut ca pondere în PIB cu 0,84% iar arieratele cumulate ale bugetului de stat, bugetelor asigurărilor sociale și bugetelor unităților administrative teritoriale s-au menținut relativ constante (-0,09% din PIB). Totuși în același an restanțele la plată mai vechi de 90 de zile ale companiilor de stat au crescut cu 1,06% din PIB. Din această cauză, privind la toate consumurile statului efectuate direct sau indirect prin entitățile pe care le controlează, concluzia este că 2010 nu a fost în realitate un an de consolidare ci de expansiune fiscală. Deci, raportat la PIB, statul a consumat mai mult în 2010 față de 2009 dar nu direct ci prin companiile pe care le controlează, apelând la o formă atipică de credit  (întârzierea plăților scadente). Totuși trebuie remarcat că amploarea expansiunii fiscale a fost semnificativ mai redusă în 2010 comparativ cu 2009.

sursa datelor primare: Ministerul Finanțelor și Consiliul Fiscal. Calcule ale autorilor

Anii 2011 și 2012 ani arată o îmbunătățire semnificativă a comportamentului statului din perspectiva abordată mai sus. E adevărat că nu s-au plătit integral arieratele, dar statul a fost mult mai disciplinat și nu numai că nu a mai permis creșterea acestora ci chiar a acționat în sensul diminuării lor. Deficitul bugetului general consolidat (metoda cash) ca pondere în PIB a scăzut cu 2,14% în 2011 față de 2010 și cu 1,78% în 2012 față de 2011. Totodată, arieratele cumulate ale bugetului de stat, bugetelor asigurărilor sociale și ale unităților administrative teritoriale raportate la PIB au scăzut în 2011 față de 2010 iar în 2012 s-au menținut la același nivel. Tot ca dinamică relativă față de evoluția PIB arieratele companiilor controlate de stat au scăzut cu 1,92% în 2011 față de 2010 și cu 0,14% în 2012 față de 2011. Cumulând cele trei componente enumerate anterior rezultă că atât în 2011 cât și în 2012 statul și-a redus simultan atât consumul efectiv cât și stocul de restanțe la plată.

A existat așadar un efort real de consolidare fiscală atât în 2011 cât și în 2012, efort care (conform extrapolărilor făcute pornind de la datele parțiale existente pentru trimestrul I al anului în curs și a estimărilor de evoluție a PIB pentru întreg anul) pare să continue și în 2013.

Pentru perioada ianuarie – martie 2013 estimarea deficitului bugetului general consolidat ca pondere în PIB s-a făcut (din motive de comparabilitate) raportând deficitul total estimat pentru întreg anul 2013 (care a fost anunțat cu ocazia ultimei rectificări bugetare) la PIB-ul estimat pentru întreg anul. În ceea ce privește fluxul net de arierate ca pondere în PIB acesta a fost calculat ca diferență între stocul de arierate la 31 martie 2013 și cel de la 31 decembrie 2012, raportat la PIB-ul estimat pentru întreg anul.

Doar diminuarea cantitativă a consumului statului (indiferent că este efectiv sau pe datorie, că este efectuat direct de bugetele centrale sau locale ori de către companiile controlate) nu este un scop în sine. De altfel, sunt mulți economiști care la nivel teoretic susțin că în criză consumul public trebuie să sporească pentru a da un impuls de relansare economiei în ansamblu. Totuși, condițiile practice din România și din multe state europene (unde o creștere a datoriei publice și a datoriei totale s-ar putea să nu-și găsească finanțarea necesară nici pe piețele internaționale și nici pe cele locale) fac însă foarte dificilă sau imposibilă aplicarea acestei teorii. De aceea probabil că cea mai plauzibilă cale de acțiune rămâne consolidarea fiscală însă, așa cum menționam anterior, nu doar cantitativă ci mai ales calitativă. Este vorba deci de reducerea cu precăderea consumului ineficient, dar în paralel se pot menține și în unele cazuri se pot suplimenta cheltuieli care au efect indirect de multiplicare și stimulare a înființării de noi locuri de muncă în sectorul privat. În ansamblu, statul trebuie să consume „mai inteligent” și să fie mai riguros (reducând arieratele).

conf.dr. Iulian Panait

Universitatea Hyperion din București