A fi pe deplin crestin

Unul dintre cei mai importanti filozofi din lume la ora actuala, Gianni Vattimo a fost prezent toamna aceasta la colocviul Romania granita orientala a latinitatii, organizat de Fundatia Culturala Romana, Academia Romana si Academia Latinitatii, la Sinaia.

Autor al unor volume precum Societatea transparenta, Sfarsitul modernitatii, Gandirea slaba, Vattimo este, alaturi de Umberto Eco, Jean Francois Lyotard, John Barth sau Ihab Hassan, unul dintre cei mai avizati teoreticieni ai postmodernismului.

– Titlul uneia dintre cartile dumneavoastra este Sfarsitul modernitatii. Ce sens ii dati?

– Din punctul meu de vedere, acest lucru nu inseamna sfarsitul timpului, al istoriei, ci sfarsitul unei epoci care a crezut mult in ideologia progresului si in unitatea istoriei, adica al unei vremi cand un poet ca Rimbaud spunea ca trebuie sa fii modern. Nu stim ce-a vrut sa spuna el exact, dar imperativul de a fi modern era specific acelei perioade. A fi modern reprezenta o valoare. De ce valoare? Pentru ca istoria era gandita ca o curgere unitara, in care trebuia sa fii cat mai avansat pentru a fi cat mai aproape de tinta, de final, adica de emancipare, de perfectiune. Totusi s-a observat, inca din acelasi secol trecut, ca istoria nu are un curs unitar. Adica noi, europenii, eram convinsi pana atunci ca Istoria este istoria noastra. Ceilalti primitivii, barbarii, popoarele subdezvoltate erau asimilati acestei istorii in care noi eram punctul maxim, varful, iar ei veneau pe urma. Acum, in miezul tuturor transformarilor, atat ale societatii cat si ale politicii, ne-am dat seama ca exista mai multe istorii si, deci, nu mai putem vorbi, asemenea modernilor, de un progres unitar. Prin urmare, postmodernitatea aceasta este: epoca pluralitatii care a devenit vizibila, recognoscibila, constienta si ne impiedica sa ne inchipuim o unitate a istoriei. Problema e doar sa gasim modalitati de a trai ca spirit in aceasta situatie. Pentru ca era relativ mai simplu atunci cand credeam ca exista un adevar unic in istorie, catre care eram dirijati, decat acum cand realizam ca sunt cu putinta mai multe adevaruri, mai multe stiluri de cultura, de viata, mai multe religii. Se vede ca lumea contemporana are tendinta de a reveni la identitatea de baza, limitata dar puternica, linistitoare, protectoare. La fel ca fiul risipitor care se intoarce acasa, la tatal sau – o autoritate care ii pune limite, dar alaturi de care simte ca-si recapata linistea. Este aici o forma de eros istoric. Prin urmare, eu cred ca teoreticienii postmodernismului trebuie sa obisnuiasca oamenii cu ideea de a trai intr-o lume cu orizont multiplu fara sa innebuneasca. Ceea ce nu-i usor.

– Umberto Eco spune ca trebuie sa recuperam trecutul, dar cu ironie.

– Cred ca acesta e un punct de vedere modernist. Ironia este un sentiment mai degraba modern decat postmodern. Ironicul isi inchipuie ca eu, de exemplu, vorbesc latina, dar stiu ca latina nu e limba cea adevarata. Ironia implica intotdeauna speranta de a regasi in esenta acestei atitudini negative o solida pozitivitate. Dar postmodernitatea are ceva in avantaj fata de ironie: este respectuoasa. Ceea ce eu detin e doar propriul meu adevar, in raport cu al celorlalti. Asa ca trebuie sa exersez ironia si fata de mine insumi. ai-atunci ma intreb daca aceasta mai inseamna ironie. De exemplu, ironic este Socrate. Socrate era convins ca, stiind ca nu stie nimic, el de fapt stie. El era superior interlocutorului sau pentru ca stia ca nu exista cunoastere absoluta. Asadar, in postmodernitate exista ceva avantajos fata de ironie: autoironia si, deci, o deschidere binevoitoare. Ironicul nu este niciodata binevoitor, nu este niciodata amabil, el se simte intotdeauna superior.

– Putem zice ca postmodernismul este apropiat de alteritate?

– Da. Eu folosesc pur si simplu notiunea crestina de bunatate. In fond, singura virtute despre care misticii spun ca dureaza nu este nici credinta, nici speranta, ci bunatatea fata de ceilalti. Eu cred ca, pur si simplu, a fi pe deplin postmodern inseamna a fi pe deplin crestin.

– Ce inseamna gandirea slaba, o sintagma care da titlul unei alte carti pe care ati semnat-o?

– Gandirea slaba este ceea ce v-am spus eu acum (rade). Este o teorie solida asupra slabiciunii. Adica o reflectie asupra istoriei Europei, asupra modernizarii, asupra acestor termeni pe care-i consider secularizati. Ceea ce inseamna diminuarea literalitatii mostenirii sacre a crestinismului. De exemplu, in Evanghelie este aceasta fraza: Daca nu-ti place ceea ce vezi, scoate ochiul cu care vezi si arunca-l. Nu se interpreteaza niciodata literal, la propriu. Sunt in permanenta scandalizat de ceea ce-mi vad ochii, pentru ca vad lucruri care ma agreseaza, dar nu-i scot, si nici Papa insusi nu face asta. Asadar, secularizarea este interpretarea din ce in ce mai putin literala si din ce in ce mai mult sociala, caritabila, prietenoasa a mesajului crestin. Or, aceasta mi se pare o forma de slabiciune. Am devenit mai crestini reducand forta anumitor aspecte ale scrierilor sfinte. Iar politica ce-a facut? Ce-a insemnat modernizarea politica a Europei? A insemnat trecerea de la puterea autoritara la puterea democratica. ai asta este o forma de slabiciune. Psihanaliza a descoperit ca de fapt ceea ce luam drept adevar absolut detinut de constient era doar efectul de suprafata al unor evenimente marunte petrecute in copilarie. Aici, de asemenea, subiectivitatea este slabiciune. Nu mai e credinta absoluta in sine, in evidenta propriei constiinte. Asadar, sunt multe evenimente care s-au petrecut de-a lungul procesului de slabire a certitudinilor extreme, a valorilor absolute, a autoritatilor definitive. Aceasta este gandirea slaba. Am citit asta si in filozofia lui Heidegger si a lui Nietzsche.

– Care este viitorul postmodernismului si al gandirii slabe?

– Viitorul va fi o lume din ce in ce mai democratica, mai pluralista, deci o lume a culturilor de dreapta. De dreapta in sensul unei lumi globalizate, in care diferentele sunt asumate ca bogatii multiple. Daca vreau sa mananc chinezeste, merg la un restaurant chinezesc, dar asta nu inseamna ca bucataria chineza ar fi singura. Am impresia ca trebuie sa se dezvolte o lume a pluralitatii stilurilor de viata, a stilurilor de bucatarie, a limbilor, unificata prin relatii bine puse la punct la nivelul structurilor de stat. Este ceea ce se straduieste sa realizeze, in opinia mea, Uniunea Europeana, fara sa ignore traditiile, radacinile. De exemplu, eu spun intotdeauna ca sunt italian cand ma asez la masa sau cand privesc un meci de fotbal. Asta nu inseamna ca sunt nationalist, ci ca sunt legat de anumite traditii particulare ale grupului meu. Nu putem imagina lumea viitoare globalizata din punctul de vedere al anumitor structuri colective complexe, dar foarte divizata din punctul de vedere al stilurilor de viata. Ceea ce este important: nu vreau sa calatoresc intr-o lume in care, atunci cand ajung in America, sa regasesc exact ce-am lasat in Europa. Altminteri totul devine cat se poate de anost.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar