A fost 2007 un an al prozei?

Dupa mai toate aparentele, anul care tocmai s-a incheiat e unul dominat, valoric si mediatic, de proza. Si prin lipsa, si – asa-zicand – prin adaos. Nu numai pentru ca volumele notabile de poezie – cum ar fi cele semnate de Andrei Codrescu si Serban Foarta – au beneficiat mai degraba de o plaja de confirmare decat de un orizont real de asteptare, nu numai pentru ca tomurile de critica, dintre care unele sunt remarcabile, au tulburat prea putin piata ideilor, ci pur si simplu datorita unei coagulari destul de vizibile in jurul conceptului de proza ca atare.

Ceea ce, daca stam sa judecam lucrurile la rece si cu masuri mici, nu e deloc neobisnuit. Asa a fost si in 2004, si in 2005, si in 2006.
Presiunea sociologica a celui mai prizat, mai citit, mai vizibil si mai discutat gen face, intr-un fel, ca fiecare an sa fie, de la bun inceput, unul al prozei. Programat, cu alte cuvinte, sa isi fixeze, pe primele pozitii, cate un roman sau cate o culegere de povestiri. Nu cred ca ma pripesc spunand aceasta. Fiindca, daca examenul retrospectiv al unor arhive de periodice ne poate dezvalui intinse zone de letargie poetica, de cumintenie eseistica sau de adormire dramatica, e foarte greu de crezut ca putem intalni o asemenea situatie de vid in privinta romanului. Oricat de divergente ar fi opiniile sau atitudinile cronicarilor literari, consensul lor se articuleaza, statistic, mult mai lejer pe teritoriul naratiunii. Modelul fertilului an 1933 pare a se perpetua mentalitar, cel putin la nivelul asteptarilor ori la acela al sperantelor.
Dar, deasupra tuturor acestor motivatii contextuale sau vag tipologice, deasupra convingatoarelor liste de carti importante sau cu tematica tentanta pentru Occidentul care trebuie – iata – cucerit, exista un argument cu mult mai puternic si mai compact care ne indreptateste sa folosim fara rezerve eticheta din titlu.
Anul 2007 este, tout court, anul definitivarii trilogiei lui Mircea Cartarescu, Orbitor. Cel mai angajant proiect romanesc al ultimelor decenii, Orbitorul a reusit performanta de a solidariza – pentru prima data dupa Revolutie – intreaga critica gazetareasca sub drapelul vechi, aristocratic si exigent al verdictului estetic. Strict estetic si perfect autonom. Ca unora le-a displacut profund, iar pe altii i-a incantat sincer e deja o chestiune secundara. Cert e ca discutia s-a purtat permanent in aceiasi termeni, ai gustului elevat si ca putem vorbi despre o carte – de proza – cat o pledoarie naturala pentru canon.