Acasă la Senior/ de Tudor Călin Zarojanu

Așa se-ntâmplă lucrurile, n-are rost să caut justificări: am scris „Viața lui Corneliu Coposu” în 1996 și vreme de 18 ani n-am ajuns la Bobota! Sălajul este destul de departe și viața mea a fost întotdeauna destul de complicată, eufemistic spus.

Trebuia să se întâmple prima dată acum doi ani, când Fundația Corneliu Coposu a organizat acolo premierea câștigătorilor celei de-a treia ediții a concursului de eseuri despre Senior dedicat elevilor, eram în juriu, totul era aranjat, dar, în ultima clipă, motive de sănătate m-au oprit să plec.

S-a petrecut în sfârșit anul acesta, grație publicației „Caiete Silvane”, mai exact datorită lui Daniel Săuca, unul dintre acei oameni care sfințesc locul. Cu sprijinul administrației locale, el a organizat ce-a de-a șaptea ediție a „Zilelor Caietelor Silvane”. Dincolo de subiectivismul meu, vreau să semnalez încă o dată că în destule locuri din provincie există asemenea evenimente, asemenea oameni și o viață culturală uneori mai vie decât în pretențioasa Capitală – de-ar fi să-l amintesc, cu întreaga mea prețuire, doar pe profesorul Constantin Theodor Ciobanu, cu ale sale „Zilele culturale George Călinescu” de la Onești.

Prima seară a fost la Zalău, în sala Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, unde, așezați comod la mese, erau vreo sută de oameni. Programul a fost complex – n-a lipsit umorul! – și dinamic, ușile erau deschise, atmosfera relaxată, lumea mai intra, mai ieșea, discuțiile erau vii, s-au lansat și prezentat cărți, a fost foarte frumos.

Dar centrul de greutate a fost a doua zi, când – sub un soare sclipitor și într-un peisaj transilvan specific, adică molcom și așezat – am plecat la Bobota, comuna în care s-a născut Seniorul. O adevărată caravană de mașini, așteptată de oficialitățile locului, care au dat momentului caracter de eveniment. 
Prima oprire a fost la școală, care arată senzațional, neavând nimic de invidiat (ba chiar cu plusul unui teren de sport cu gazon artificial!) de la fițoasa Școală 11 de pe Kiseleff, unde învață copiii noștri. Copii pe care i-am dus cu mine, să vadă locul unde Dumnezeu ni l-a dăruit pe Corneliu Coposu, sperând că în acest fel – prin prezența lor – compensez oarecum prea lunga amânare a acestei călătorii inițiatice la rădăcinile culturii politice românești.

Am vizitat clasă cu clasă, emoționați precum copiii în prima zi de școală! După care ne-am îndreptat spre o piață înconjurată de un muzeu, un centru cultural, catedrala și casa parohială – cea în care a copilărit Corneliu Coposu, născut dintr-o familie cu multe generații de preoți, dascăli și oameni politici.

Marea și plăcuta surpriză a fost un grup de copii îmbrăcați în costume populare, care ne așteptau cuminți, aliniați la gardul grădiniței care face parte din același grup de clădiri cu muzeul și centrul cultural. Frumoși cât nu se poate și – așa cum aveam să aflăm – „doctori” în Șincai, Coposu, istorie și tradiții. Ei aveau să ne fie ghizi impecabili prin muzeu, dar înainte de asta am intrat în casa Seniorului, cu o tulburare pe care nu știu s-o descriu, apoi în superba catedrală renovată de bunicul lui și în care a slujit și tatăl său.

Un detaliu important: cel puțin unul dintre copiii aceia mândri de costumele lor și de ceea ce știau din istoria recentă avea smartphone. Nu e nicio contradicție. Poți să fii racordat la tehnologia modernă și în același timp devotat portului popular.

Toți cei care au vorbit după aceea în sala Centrului Cultural i-au felicitat pe copii, cărora și eu am ținut să le spun că nu sunt numai frumoși și deștepți, ci și norocoși, pentru că, spre deosebire – din păcate! – de majoritatea copiilor români de azi, ei ȘTIU cine a fost Șincai, cine a fost Maniu, cine a fost Coposu, ce-au fost pușcăriile comuniste, ce-a fost comunismul, ce-a fost înainte de comunism.

Dar parcă numai copiii nu știu asta…