Acesta este adevarul despre domnul Kuok

Acum cativa ani, o agentie internationala de investigatii a incercat sa realizeze un raport despre imperiul de afaceri al unui miliardar asiatic, raport ale carui concluzii erau urmatoarele: nume: Robert Kuok; afiliere politica – necunoscuta; adversari – nici unul identificat; litigii – nimic cunoscut; ambitii – necunoscute. Esecul detectivilor a fost mai apoi citat in toate articolele de presa despre acest Kuok, ca ilustrare a afirmatiei ca e vorba de un intreprinzator care si-a pazit intotdeauna secretele cu atata strasnicie, incat nimeni nu poate spune ca stie ceva cat de cat de substanta despre el. In acelasi timp, lipsa de informatii despre Kuok nu i-a impiedicat pe ziaristi, in special pe cei occidentali, sa teoretizeze abundent in jurul lui, ba chiar sa-l considere un prototip al magnatului asiatic, atat din punctul de vedere al stilului de a face afaceri, cat si din punctul de vedere al personalitatii.
Cateva certitudini ar fi de luat in calcul, totusi: de aproape un deceniu, Robert Kuok Hock-Nien este cel mai bogat cetatean din Malaezia, considerat astfel si de revista Fortune, si de Forbes, care in topul miliardarilor din 2003 ii estimeaza averea la 3,4 miliarde de dolari. A figurat ani la rand in topul celor mai puternici 50 de intreprinzatori asiatici, intocmit de revista Asiaweek. Se stie ca e o persoana vorbareata si sociabila cu prietenii, dar extrem de reticenta fata de presa (nu da interviuri aproape niciodata si e insensibil la critici, justificandu-si savant atitudinea cu fraza “Copacii inalti atrag furtuna”), iar fata de partenerii de afaceri afiseaza o politete aproape la limita umilintei. Se mai stie ca a fost casatorit de doua ori, ca are opt copii si ca ii plac cristalurile, atata vreme cat a ales sa-si decoreze un hotel din Hong Kong cu 700 de candelabre de cristal, in valoare de 11.000 de dolari fiecare.
Si mai e o anecdota, si ea citata foarte frecvent, despre relatia lui Kuok cu mostenitorii lui: cu prilejul unui dineu de afaceri, cativa invitati i-au pus o intrebare unuia din fiii lui Kuok, Ean (care, de altfel, conducea una din cele mai importante afaceri ale tatalui, grupul de presa South China Morning Post); ca sa-l faca pe Ean sa priceapa ca nu e cazul sa deschida el gura, Robert Kuok l-a trimis sa-i mai aduca o portie de garupa, pestele preferat al miliardarului. Intamplarea este considerata de ziaristii care o citeaza drept o dovada a stilului lui Kuok de a face afaceri, determinat de valorile confucianismului – respectul ierarhiei, al autoritatii si al loialitatii.
In rest insa, interpretarile care pornesc de la aceste fapte sunt cum nu se poate mai diferite. In 1997, revista Forbes folosea o parte din datele de mai sus ca sa conchida ca stilul de management al lui Kuok e interesant si chiar admirabil; in 2000, revista Economist gasea ca acelasi stil de management e un obstacol in calea unei conduceri corporatiste moderne. In 1997, tacerea lui Kuok era interpretata drept discretie si modestie; in 2000 era interpretata drept lipsa de transparenta. Exagerari? Probabil; dar nici ideea ca adevarul e undeva la mijloc nu pare potrivita in cazul lui.
Privit in prima parte a deceniului trecut ca un model de eficienta economica si un simbol al ascensiunii “tigrilor asiatici”, Kuok a ajuns la un moment dat sa reprezinte un inamic al pietei libere. E drept insa ca intre timp a intervenit criza financiara asiatica. Fara a fi fost la fel de afectat ca alti magnati cu ochi oblici, averea lui Robert Kuok a scazut totusi intr-un singur an, din 1997 pana in 1998, de la 7 miliarde de dolari la 4,2 miliarde. Din cauza crizei, entuziasmul jurnalistilor si al analistilor fata de avantul “tigrilor” s-a schimbat repede in stupoare si neincredere fata de orice nu semana cu stilul occidental de a face afaceri.
Motivatia de baza a oscilatiilor de interpretare ale presei straine fata de Kuok si afacerile lui nu se leaga insa de criza (de altfel, Kuok a bravat cu eleganta la vremea respectiva, cu declaratii de genul: “Intr-o astfel de conjunctura nu cred ca e cineva crutat; efectele asupra rezultatelor financiare sunt rele pentru oricine. Dar trebuie sa cauti cu mare atentie ocaziile care apar pe timp de criza, fiindca intotdeauna gasesti pietre pretioase care asteapta sa fie culese”). E vorba mai curand de o problema de ordin cultural: faptul ca, asa cum sustinea Economist, “cei mai multi occidentali care fac afaceri cu chinezii sunt convinsi ca se confrunta cu niste mentalitati impenetrabile” – incepand de la faptul ca magnatul asiatic tipic nu se bazeaza niciodata pe cercetari de piata, ci pe instinct, si continuand cu relatiile de familie, care se dovedesc in multe cazuri mai solide si mai eficiente pentru mersul unei afaceri decat structurile corporatiste de tip occidental.

Reteaua de bambus
Robert Kuok Hock Nien s-a nascut in 1923 la Johor Baru, in Malaya (regiune care in 1963 avea sa intre in componenta statului Malaezia), ca fiu al unui chinez emigrat, pe nume Keng Kang Kuok, patron al unei firme care facea comert cu orez, faina si zahar. Chinezul a avut trei fii: unul a fost ucis de trupele britanice in 1952, cu cativa ani inainte ca Malaya sa-si castige independenta fata de imperiul britanic, al doilea a intrat in politica si a ajuns senator, iar al treilea, Robert, a ramas sa duca mai departe afacerea tatalui.
Keng Kang Kuok l-a trimis pe Robert la studii universitare in Singapore si i-a lasat mostenire nu numai afacerea in sine, ci si pretioasa lui retea de relatii cu comunitatea malaeza majoritara; inca de la inceput, Robert a inteles ca lucrul de baza de care are nevoie ca sa razbeasca e capacitatea de adaptare la comunitatea unde se intampla sa traiasca, fie ea universitatea din Singapore, lumea comerciantilor din Malaya sau, mai tarziu, mediul de afaceri din Hong Kong, Australia sau Indonezia. Acesta este, de altfel, unul din motivele pentru care Kuok a fost considerat reprezentativ pentru conditia magnatului asiatic: posibilitatea de a-si raspandi proprietatile in cat mai multe tari de pe continentul natal, de a intelege specificul fiecarui loc unde face afaceri si de a fi privit ca de-al casei oriunde.
Acest soi de cameleonism subtil este propriu, spun analistii, emigrantilor chinezi si afacerilor lor de familie – e vorba de numerosii cetateni de origine chineza care au ales sa traiasca si sa faca afaceri in alte tari asiatice. Un studiu publicat in 2000 de Economist Intelligence Unit si Andresen Consulting vorbeste metaforic despre “reteaua bambusului” (“the bamboo network”) ca de un fel de multinationala sui generis, unde chinezii bogati din toate tarile se unesc si se sustin intre ei in afaceri. Studiul dadea cateva exemple de “huaqiao” imbogatiti; in afara de Robert Kuok, pe lista figurau, de pilda, Li Ka-shing din Hong-Kong sau Lucio Tan din Filipine (vezi Ziarul Financiar de anul trecut). Autorii studiului incercau sa evalueze importanta economica a diasporei chineze pentru tarile de adoptie, ajungand la concluzia ca ponderea firmelor detinute de etnicii chinezi in capitalizarea bursiera dintr-un stat sau altul e departe de a reflecta ponderea etnicilor chinezi in totalul populatiei: in Indonezia, acest raport era de 73% fata de 4%, in Malaezia de 69% fata de 30%, in Filipine de 50% fata de 2%, in Thailanda de 81% fata de 14%; numai in Singapore raportul se mai echilibra, ajungand la 81% fata de 78%.
Considerata de mai toti analistii ca o categorie distincta, desi numita in mai multe feluri (“huaqiao”, “overseas Chinese”, “Chinese family businesses – CFB”, “Chinese commonwealth”), diaspora chineza s-ar defini prin cateva trasaturi generale comune: preponderenta relatiilor de familie in structurarea afacerii, importanta relatiilor privilegiate cu persoane din sferele puterii politice din tara de adoptie; structurarea complet opaca a afacerii (holdinguri cu actiuni in multe firme care la randul lor au multe subsidiare cu actionariat incrucisat); o strategie de dezvoltare a afacerii bazata pe diversificare (firme mici si multe, situate in zone geografice diferite; extinderea in domenii de activitate fara nici o legatura inte ele) in loc de concentrare (o singura firma mare, un singur domeniu, o singura locatie). Toate acestea s-ar explica, spun analistii, prin teama instinctiva a emigrantilor chinezi fata de populatia majoritara din tara de adoptie si fata de eventualele masuri represive fata de ei ale regimului care reprezinta populatia majoritara.

Zaharul si cenzura
In ceea ce il priveste, Robert Kuok exemplifica destul de bine aceste caracteristici ale afacerii emigrantului chinez. In aproape o jumatate de secol, s-a extins in 15 tari si in mai toate domeniile posibile: a inceput prin a face comert cu zahar cu China, in anii ’50, pentru ca apoi sa ajunga coproprietar sau patron al unor companii din domeniul imobiliar, al transporturilor navale, alimentar, hotelier, de media si din agricultura. Sediul lui a fost, pe rand, in Malaezia, in Singapore, Indonezia, Hong Kong. Si-a numit fii, nepoti, cumnati si alte rude la conducerea numeroaselor firme unde are actiuni. Cat priveste calitatea conexiunilor sale la varful puterii, Kuok a avut relatii atat de bune cu autoritatile malaeziene, incat a ajuns sa fie numit CEO al unor companii ca Malayan-Singapore Airlines sau Bank Bumiputra. Iar cand guvernul malaezian a inceput sa practice o politica de stimulare a afacerilor etnicilor malaezi si i-a retras licenta de export al zaharului, chinezul si-a mutat pur si simplu afacerile in Singapore, unde a prosperat intr-un mod in care n-ar fi reusit in Malaezia; la un moment dat a ajuns, dupa unele surse, sa controleze 10% din piata mondiala a zaharului si sa fie supranumit “regele zaharului”.
Nu e mai putin adevarat ca istoria unui conglomerat de felul celui condus de Kuok e o poveste destul de indigesta; e greu de detectat vreo coerenta a dezvoltarii sau vreun principiu de evolutie, atata vreme cat imperiul se poate extinde sau se poate restrange in orice directie. Presa straina a retinut doar marile tranzactii ale deceniului trecut: momentul cand Kuok a cumparat de la miliardarul australian Rupert Murdoch compania de media South China Morning Post (SCMP), care editeaza cel mai mare cotidian de limba engleza din Hong Kong – sau momentul cand Kuok a platit 517 milioane de dolari pentru 9,27% din actiunile Coca-Cola Amatil, distribuitorul australian al Coca-Cola.
Mai in amanunt insa nu prea a intrat nimeni. Iar aici, o parte a explicatiei consta in faptul ca sunt destul de putine articole de presa care sa vorbeasca despre modul concret cum isi conduce firmele. Ca partener de afaceri al companiilor occidentale dornice sa patrunda pe pietele asiatice, lui Kuok i s-au trecut cu vederea si modul cum a reprimat in repetate randuri grevele salariatilor din lantul sau de hoteluri, Shangri-La, si legaturile lui cu regimul comunist chinez, care l-au facut sa instituie cenzura la SCMP. Ziaristi cu experienta ca Willy Wo-lap Lam, in 2000, sau Jasper Becker, in primavara anului trecut, si-au pierdut slujba la SCMP pentru ca n-au fost de acord cu politica lui Kuok de a impune cotidianului o atitudine “mai patriotica fata de tara mama” – ceea ce insemna de fapt sa nu mai scrie de rau despre coruptia unor oficialitati de la Beijing. Nu e exclus ca articolele unde chinezul e descris ca un antidemocrat sa fie la fel de exagerate ca si cele unde apare ca un capitalist cu care e bine sa faci afaceri. Dar, dupa atatea forme de relativizare a imaginii lui Kuok, inca una in plus parca nici nu mai conteaza.