Actori si regizori

Figura care a ajuns sa capete, in teatrul romanesc, o importanta supradimensionata – regizorul – a reusit, in acelasi timp, sa puna oarecum in umbra pe adevaratul protagonist al oricarei intamplari scenice: actorul. In asemenea masura incat, adeseori, acesta din urma devine in spectacol un simplu “semn”, un element printre altele al complicatului edificiu audio-vizual menit a celebra inventivitatea, creativitatea, geniul (daca se poate) unei singure fiinte: directorul de scena. Si totusi, cateodata, raportul se inverseaza; sau actorul se revolta.

Macar in aparenta. De fapt, in majoritatea cazurilor cand interpretii “se vad” neobisnuit de bine pe scena, la mijloc este tot “mana” regizorului, care alege sa se exprime punandu-se in serviciul textului si al actorilor. Alegerea comporta, insa, riscuri grave: imensa majoritate a comentatorilor de teatru – inclusiv, din pacate, unii critici seriosi, subtili si cultivati, tematori, probabil, sa inoate impotriva curentului – eticheteaza pe loc spectacolele de acest fel drept banale, lipsite de fantezie, “invechite” (???). Adio, asadar, ditirambi, premii, festivaluri, glorie… Doar spectatorii obisnuiti, ignoranti in materie de fineturi estetice, dau mai departe bani ca sa vada astfel de porcarii… Ceea ce nu inseamna deloc, pe de alta parte, ca un spectacol de succes la public este, automat, unul bun, inteligent si frumos… Situatia e complexa, asa ca, deocamdata, sa revenim “la cestiune”.

Teatrul Act a lansat, nu demult, un nou text din dramaturgia germana actuala: Cum o fi de Oliver Bukovski. Ca autorul e german si actual este o informatie pe care o datorez exclusiv experientei profesionale, caci harnica institutie din subsolul de pe Calea Victoriei a devenit foarte zgarcita in materie de “promotie”, servindu-le interesatilor doar brosuri gen Sapte seri, de unde afli distributia si… cam atat – te pomenesti ca “responsabilii” au luat literal titlul piesei! Respectiva piesa e o comedie amaruie exploatand cu abilitate – desi nu cu foarte multa originalitate – procedeul numit qui-pro-quo: nimeni nu este cine pare a fi, nici junele spargator care “aranjeaza” o locuinta opulenta, nici coapta dar inca apetisanta stapana a casei. Relatia lor mereu schimbatoare (la care asista partial si iubita “delincventului” – simpatica si emotionanta, Antoaneta Cojocaru) le prilejuieste interpretilor celor doua roluri, Bogdan Dumitrescu si Emilia Dobrin, desfasurarea tuturor posibilitatilor personale; daca tanarul actor vadeste mai ales o buna conditie fizica, Emilia Dobrin impresioneaza prin forta si acuratete, prin stapanirea cu autoritate a personajului, prin (auto)ironia masurata – un “portret” impecabil. Regizorul corect si precis al acestui spectacol “de actori” se numeste Radu Dragomirescu; altceva nu stiu despre el.

Tot un spectacol “de actori” – mai exact, “de actrita” – semneaza, la Teatrul Foarte Mic (coproducator: Teatrul “Maria Filotti” din Braila), si Moshe Yassur, regizor cu dubla cetatenie, romana si americana, avand deja la activ, in ultimii sapte-opt ani de cand lucreaza in Romania, un numar bunicel de spectacole realizate la Teatrul Evreiesc de Stat, la Teatrul National din Iasi, la Teatrul Mic s.a.m.d. Piesa aleasa acum, Domnisoara din Amherst, ii apartine dramaturgului american William Luce, autor, printre altele, al mult-jucatei Barrymore. Specialist in genul biografiilor dramatice mai mult sau mai putin romantate, Luce reconstituie de asta data, cu tandrete si compasiune, existenta celei mai mari poete americane, Emily Dickinson (1830-1886), o existenta uimitoare prin simplitate, banalitate chiar: intre plimbarile prin livada casei parintesti, unde si-a trait toata viata, si prajiturile ce-i aduc celebritatea in orasel, o femeie neobisnuita, sobra si pasionata, se bucura si sufera amestecand la nesfarsit cuvintele, descompunandu-le si recompunandu-le, storcandu-le de sens si de muzicalitate. Personajul i se potriveste atat de perfect Monicai Mihaescu, actrita discreta si sensibila, incat ai impresia ca “incarnarea” lui s-a petrecut fara nici un efort; istorisirea are atata naturalete, atata caldura si emotie retinuta incat pleci din sala cu sentimentul bizar ca ai asistat nu la un spectacol, ci la o confesiune autentica, spontana, de sinceritate totala.

In fine, un spectacol integral “de actori” gazduieste, de vreo doua saptamani incoace, sala Studio a Teatrului “Nottara”: Play Hedda este o reductie pentru patru voci a piesei Hedda Gabler de Henrik Ibsen (1828-1906), beneficiar in 2006, si el, al unui “An” instituit de UNESCO. Autoarea textului reconfigurat (dupa modelul ilustru al lui Friedrich Dürrenmatt, cu a sa Play Strindberg) si regizoarea spectacolului este actrita Ada Navrot, totodata interpreta a rolului Hedda. Intreprinderea ei, deloc simpla si pandita de pericole considerabile, rezista scenic destul de bine celor 100 de minute ale reprezentatiei: povestea e cursiva, iar redistribuirea celor sapte partituri ale piesei intre cei patru interpreti se petrece fara accidente – dimpotriva, oferindu-le actorilor o excelenta ocazie de a-si dovedi bravura, caci, cu exceptia protagonistei, fiecare are de “acoperit” cate doua personaje. Astfel, Ioana Flora (proaspata, vibranta), Dani Popescu (vivace) si in special Marius Capota (alternand cu surprinzatoare dezinvoltura “mastile” contrastante), plus Ada Navrot (paradoxal, cea mai dezavantajata, experienta insuficienta nepermitandu-i, probabil, sa controleze cu egala autoritate jocul celorlalti si evolutia proprie) construiesc impreuna un spectacol atragator, inchegat si alert. Domnii regizori au un subiect de meditatie.