Acum ar trebui să scrie undeva „Aici este datoria noastră externă“. Dar unde?

Într-un top al celor mai importanți indicatori care măsoară economia românească, datoria externă este de departe pe locul întâi. Nici salariul mediu pe economie, nici exporturile per capita, nici gradul de urbanizare, nici speranța de viață și nici numărul de nou-născuți nu au încărcătura totală, de-a dreptul dramatică, pe care o are datoria externă.

Datoria unei țări față de exterior înseamnă determinarea țării, prinderea sa în chingi, înseamnă, de la un moment dat încolo, că degeaba ești suveran dacă spațiul tău de manevră este îngustat de ratele care apasă în fiecare zi și care îți mănâncă din valoarea adăugată.

România ca țară, nu ca stat, a depășit în premieră 100 de miliarde de euro datorie externă, ceea ce înseamnă că pe fiecare locuitor al României, în ipoteza în care mai suntem 20 de milioane, apasă o datorie externă de 5.000 de euro. Nici nu mai contează că jumătate din economia românească nu este bancarizată, evoluând într-un spațiu rural protejat pe de-o parte de poluare, dar pe de altă parte rupt de civilizația spălatului pe dinți și a cardului bancar.

Două milioane de români datori la bănci în euro, dolari sau franci elvețieni se trezesc dimineața uitându-se la curs, iar la fel fac cei 400.000 de proprietari de firme din România care vrând-nevrând au facturi în euro de la clienți, pentru că așa s-a încetățenit aici în ultimii 23 de ani, ca oamenii și companiile să nu aibă încredere în moneda locală și să factureze și un ou în euro.

Un singur ban creștere pentru cursul leu/euro înseamnă că datoria aceasta uriașă de 100 mld. euro de pe capul firmelor și băncilor românești, care în lei înseamnă azi 434,2 mld. lei, va însemna mâine 435,2 mld. lei, deci povara în lei crește cu un miliard de lei, adică în total aproape 250 de milioane de euro.

Datoria externă este terifiantă nu pentru că e mare relativ la produsul intern brut (72% astăzi față de 35% din PIB în 2004), ci pentru că este într-o monedă asupra căreia România nu are nicio putere de decizie.

Nu poate bate România euro să-și plătească datoriile, așa cum au făcut în anii de criză de după 2008 Rezervele Federale ale SUA, care au împrumutat direct Ministerul de Finanțe din SUA (Trezoreria) sau Banca Angliei. Statul japonez are datorii de 200% din PIB, dar 90% din datorie este în yeni către propriii cetățeni care au un cult al economisirii.

În 2009 România a fost nevoită să semneze un împrumut de 20 mld. euro, cât jumătate din bugetul consolidat, deși datoria sa publică era de doar 20% din PIB, foarte departe din îngenuncheata Ungarie cu un an înainte, care avea o datorie de 80% din PIB, sau de îngenuncheatele Portugalia și Grecia, a căror datorie publică era aproape și peste 100% din PIB.

Experiența de atunci arată că nu mai este relevant că datoria aceasta externă se împarte între stat și privat pentru că dacă o țară întreagă este expusă la datorie în valută și vine o furtună, pătimește și statul, și privatul.

Astfel, pentru că privatul a oprit finanțările noi în România – între decembrie 2008 și martie 2013, datoria externă privată a crescut de la 61 la 64 mld. euro, statul a trebuit să se împrumute pentru a iriga în continuare economia cu valută, datoria externă publică fiind în creștere în această perioadă de la 11 la 37 de miliard de euro.

În decembrie 2005 cursul leu euro era de 3,67 lei/euro, azi, după aproape opt ani, este la 4,34 lei/euro, cu 18% mai mare. Această înseamnă o depreciere medie de mai puțin de 2% pe an de-a lungul celor opt ani, mult sub inflație. E întâmplător că datoria externă a crescut în această perioadă de la 30 de miliarde de euro la 101 miliarde de euro? Valuta din datorie a finanțat leul tare. Un leu tare aparent, un leu tare pe datorie. Este adevărat că între 2005 și 2013 exporturile au crescut de la 22 la 47 miliarde de euro, dar datoria externă s-a triplat.

Un coleg jurnalist de la o televiziune s-a întrebat: „Dar oare cum putem traduce pentru telespectatori această informație? Ce relevanță are pentru români că datoria externă a ajuns la 100 de miliarde de euro?“. „Ce a făcut România cu acești bani?“. „Statul s-a împrumutat cu 37 de miliarde de euro și avea o datorie de doar 11 miliarde de euro în 2008? Păi și unde s-au dus 26 de miliarde de euro? În ce?“

Bune întrebări. Oare există cineva în România care poate răspunde la ele? Cine poate scoate un document într-o lună de zile în care în 100 de pagini să se explice unde au mers cele 26 de miliarde de euro împrumutate de statul român între decembrie 2008 și martie 2011? Ministerul de Finanțe, Ministerul Economiei, echipa premierului Ponta?

Un asemenea raport ar fi necesar măcar și dacă am afla că banii au mers pentru a acoperi deficitul bugetar.

Nu este rău în sine să fii îndatorat și fiecare dintre întreprinzători sau fiecare dintre angajați știe că numai în acest fel au putut să-și extindă afacerea sau, respectiv, să-și cumpere o casă unde să-și întemeieze o familie.

Dar firmele și oamenii care s-au îndatorat știu pentru ce au făcut-o. Întreprinzătorii văd hala pe care și-au construit-o și veniturile de la clienți din produsele pe care le fabrică acolo. Angajații merg în fiecare zi acasă și se odihnesc, își pun masa și mănâncă în bucătăria de 8 sau 10 metri pătrați pe care au dat 700, 1.000 sau 1.500 de euro pe metru pătrat și trăiesc.

Dar datoria statului, aceasta unde se vede?

„Aici sunt banii dumneavoastră“ a fost o rețetă de comunicare directă a omului care ține destinul României în calitate de președinte din 2004 încoace, prin care, pentru prima dată în România, după ’89, oamenilor li s-a arătat că banii din taxa de drum inclusă în benzină avea o destinație precisă.

Acum ar trebui să scrie undeva „Aici este datoria noastră externă“. Dar unde?