Acum o sută de ani (II)/ de Ion Bulei

Dar era vinovată Serbia de atentat?

Din cei șapte atentatori, șase sunt prinși și judecați (Mehmed-Basič fuge în Serbia). Procesul începe la 12 octombrie 1914 și ține până la 23 octombrie același an. Fiind minor, Gavrilo Princip nu poate fi condamnat la moarte. În închisoare se îmbolnăvește de tuberculoză. I se amputează și un braț și moare la 28 aprilie 1918.

Atentatul era un protest împotriva statutului de colonie impus Bosniei și Herțegovinei de Austro-Ungaria. El era o parte integrantă a luptei slavilor de sud pentru dreptul la autodeterminare. Atentatorii erau un produs specific al si­tuației din Bosnia, al unei exaltări descinse din mitul trans­mis prin Evul Mediu de actul de la Kossovo din 15 iunie 1389, când Milos Obilic îl omorâse pe sultanul Murad.

Pentru bătrânul împărat Franz Joseph moartea familiei princiare nu era o nenorocire, căci nu-și iubea deloc nepotul, iar pe soția acestuia o ura. Curtea de la Viena, dar mai ales cea de la Budapesta, împărtășeau sentimentele împăratului de aversiune și neîncredere față de proiectul reformator al prințului moștenitor de federalizare a imperiului, de acordare a unor drepturi egale germanilor, slavilor, maghiarilor și românilor, proiecte ce  atingeau „ordinea stabilită”, considerată, firește, ca imuabilă de către beneficiarii ei. Moartea familiei princiare a fost privită mai curând ca o favoare a providenței. Funeraliile au fost de „clasa a treia”, doliul național nu s-a declarat. Viena a rămas „Viena val­surilor”. Și odată cu arhiducele se îngropau „atâtea speranțe și atâtea așteptări” ale națiunilor asuprite ale imperiului, cum se exprima Ștefan Ciceo-Pop în camera ungară.

Asasinatul produce consternare. Vizibilă la președintele fran­cez Poincaré, pe care vestea l-a surprins la Longchamp, așteptând plecarea în „Grand Prix de Paris”, ultima cursă hipică a sezonului; nu mai puțin evidentă la Wilhelm al II-lea, care-și dirija regatele la Kiel la bordul iahtului său „Hohenzollern”. La palatul regal de la București, Carol I nu înceta să exclame: „Nu se poate! Nu se poate”! Aflase de atentat  la hipodrom, unde se ducea totdeauna duminicile de la sfârșitul lui iunie, însoțit de toți membrii familiei regale. Aici primește o telegramă care anunța nenorocirea de la Sarajevo și imediat părăsește cursele. Charles Wopicka, ministrul SUA la București, îl aude spunând: „asasinatul va duce la declanșarea unui război mondial”.

Când Franz Ferdi­nand fusese în România, în 1909, Carol și întreaga curte îi făcuseră acestuia și soției sale o primire foarte cordială cum nu prea cunoscuse. Bătrâna pereche regală i-a întâmpinat la gară; regina a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe prințesă, conducând-o la castel așezată în dreapta sa. Era pentru prima oară când prințesa de Hohenberg era tratată potrivit rangului ei. Puținele ore petrecute în România au prilejuit prințului moștenitor bucuria de a-și vedea soția alături, lucru absolut normal, ca egala sa și nu ca ceva neînsemnat ce trebuie lăsat pe planul doi. Cu ocazia unui bal la curtea de la Viena prințesa fusese nevoită să-și facă intrarea în urma tuturor prințeselor moștenitoare pentru că nu s-a găsit niciun domn care să-i ofere brațul. În România ea a fost soția arhiducelui; ceremonialul nu s-a sinchisit de originea ei. Moștenitorul tronului Austriei rămăsese foarte impresionat și păstra o caldă simpatie regelui Carol și regatului român.

Cu două săptămâni înainte de fatala sa vizită la Sarajevo declara atașatului militar al României, G. Eremie, în audi­ență de plecare: „Este un lucru de care deosebit vă rog să rămâneți convins, anume că păstrez cea mai adâncă simpatie pentru România și pentru poporul român pe care l-am cunoscut cu drag atât cu prilejul vizitei pe care am avut fericirea să fac Majestății sale regelui Carol la Sinaia, cât și aici în monarhie”. Doi dintre cei mai apropiați ai principelui erau românii transilvăneni Alexandru Vaida Voevod și Andrei Popovici. Primului îi admira remarcabila-i  inteligență, în vreme ce cartea celui de al doilea, Statele Unite ale Austrei Mari,  era îndreptarul concepțiilor sale de reformare a imperiului.

Atentatul e pentru Viena un pretext ideal de a pedepsi „exploziva” Serbie. Serbia, acum și mărită în urma războaielor balcanice, principalul reazem al politicii Rusiei în Balcani, deranja vizibil Austro-Ungaria. Politica sa și influența sa în Peninsulă se loveau de Serbia. Micul stat era perceput la Viena ca cel mai mare dușman. Când are loc nenorocirea de la Sarajevo  Franz Joseph era la Bad Ischl, la 200 de km de Viena. Își odihnea cei 84 de ani. Când i se aduce vestea se gândește la tragediile familiei sale: executarea fratelui său în Mexic, sinuciderea fiului său Rudolf  la Mayerling, asasinarea soției sale Sissi… Și pleacă la Schonbrun. La gara din Viena îl întâmpină noul prinț moștenitor Carl Franz Joseph și ministrul de Externe. Acestuia îi cere un plan de măsuri de luat contra Serbiei.

Dar era vinovată Serbia de atentat sau el fusese pregătit fără amestecul direct al acesteia ? Conspiratorii erau în legătură cu societatea secretă sârbă „Ujedinjenje ili smrt” (Unitate sau moarte), a cărei existență Viena o ignora. Nici sârbii nu-i cunoșteau toate semnificațiile, cu toate că era condusă de șeful serviciului lor secret, colonelul Dragutin Dimitrijevič (Apis), creatorul „Mâinii negre”. Este colonelul care în 1903 se află printre cei care înlocuiesc la Belgrad familia domnitoare Obrenovič (favorabilă apropierii de Viena) cu Karaghiorghevic (apropiați de Petersburg). Un alt ofițer sârb, căpitanul Tancovic, le procurase tinerilor arme și le dăduse și capsule de cianură de folosit în cazul capturării lor de poliția austriacă. Colonelul Dimitrievic, constatând consecințele pe care asasinarea principelui moștenitor ar fi putut să le aibă, informează pe ministrul sârb la Viena de pregătirea unui atentat. Acesta îl întâlnește pe guvernatorul Bosniei și îi vorbește de implicațiile pe care le-ar avea asasinarea principelui moștenitor. Ministrul sârb nu este însă prea precis, nu dă numele conspiratorilor și guvernatorul nu ia nicio măsură.