Acum o sută de ani (III)/ de Ion Bulei

Europa fierbe, dar nu vrea război

Culpablitatea Serbiei părea evidentă pentru autoritățile austro-ungare. Ostilitatea față de sârbi e manifestă în toate părțile imperiului. La Sarajevo ei sunt maltratați pe străzi, mobila locuințelor lor e aruncată în stradă. O adevărată chase à l’homme e dezlănțuită din partea croaților, fideli Imperiului. Serbia devine „națiunea criminală”. „Dintre toate micile puteri ale Europei, scria ziarul britanic Manchester Guardian, Serbia e aceea al cărei nume e cel mai atașat dezonoarei. Politica ei este un ansamblu inegal de cruzime, aviditate, ipocrizie și rea credință. Dacă vreunul ar putea să antreneze Serbia la marginea oceanului și s-o arunce în apă, atmosfera în Europa ar fi mai pașnică”. O spune și Edward Grey în amintirile sale: „Nicio crimă n-a inspirat o oroare mai mare și mai generală în toată Europa: simpatia pentru Austria era universală. Astfel că guvernele și opinia publică erau gata să accepte de la ea măsurile cele mai severe care s-ar fi putut lua pentru a pedepsi pe ucigași și pe complicii lor.”

E curios, dar părea că nimeni nu se gândea la un război generalizat în acel moment. Raymond Poincaré își amintește că la Consiliul de miniștri al Franței de la 30 iunie se vorbește foarte puțin de Austria și mult despre congregații. Cu prilejul deschiderii saloanelor artistice la Paris el  invită pe toată lumea prezentă la un dineu pe terase și în grădina palatului Elysee și petrec toți “une delicieuse soirée”. În toată perioada de început a lunii iulie 1914 presa franceză nu se interesează mai deloc de tensiunea care se aduna în Balcani. Sărbătorirea zilei naționale și procesul Caillaux ocupă tot prim planul. Altfel peste tot lumea cu stare se duce în vacanță. De la Paris, de pildă, la Deauville, la Cabourg, la Baule, sau mai departe la Biarritz.

În România mulți se retrag la Sinaia, urmând familia regală. Se aud și voci îngrijorate. Clemenceau scria în ziarul său L’Homme libre în aceeași zi de 30 iunie: „Ideea cu adevărat absurdă de a arunca asupra guvernului de la Belgrad și asupra poporului sârb responsabilitatea asasinatului va avea atât de grave consecințe încât spiritul meu refuză să le aibă în vedere.” Iar ziarul oficios al Quai d’Orsay-ului, Le Temps, comenta: „Să nu ne înșelăm: viitorul păcii orientale și poate al păcii europene depinde de direcția pe care o va lua procesul de la Sarajevo.” Între timp, președintele republicii franceze, R. Poincaré și Viviani, primul ministru, pregătesc o vizită în Rusia, unde și pleacă la 16 iulie. Camera Deputaților aprobă 400.000 de franci pentru această călătorie, pe care Jaures o ironizează, acuzând cheltuielile care se făceau de un președinte așa de călător. Oficialii francezi călătoresc cu cuirasatul „France”, escortat de torpiloarele escadrei „Stylet” și „Trouble”.

Wilhelm al II-lea (foto) reintră în palatul de la Postdam. Îi telegrafiază lui Franz Joseph: „Absolut bulversat de veștile de la Saraievo te rog să primești expresia profundei mele simpatii. Trebuie să ne înclinăm înaintea judecății lui Dumnezeu, care, o dată în plus, ne supune la grele încercări.” Suveranul vienez îi răspunde: „Menținerea păcii de către toți monarhii europeni va fi amenințată atâta timp cât focarul de agitație de la Belgrad va rămâne nepedepsit.” Wilhelm i se confesează cancelarului Betmann-Hollweg: „Execrabila crimă căreia prietenul meu, Alteța sa imperială și Regală prințul moștenitor și soția sa i-au căzut victimă m-a bulversat până în adâncul inimii.” Ținuse la Ferdinand, pe care-l întâlnise în mai multe rânduri ca pe un prieten. 

Telegrame de condoleanțe primește Franz Joseph de la toți șefii de stat, împărați, regi sau președinți de republică. Asasinatele începuseră să se multiplice în ultimele decenii odată cu creșterea și a unui val revoluționar care culminase în Rusia în 1905: țarul Alexandru II în 1881, Al. Stolîpin, primul ministru rus în 1911, detonarea unei bombe deasupra Camerei Deputaților în Franța, în 1893, de către anarhistul Auguste Vaillant, asasinarea președintelui Franței, Sadi-Carnot de către Caserio, uciderea președintelui american McKinley, în 1901, a monarhilor Elisabetha de Austria în 1898, a regelui Italiei, în 1900, a lui Carol I, al Portugaliei, în 1908, a regelui Greciei George I, în 1913.

La Postdam, la 5 iulie 1914, îl primește Wilhelm al II-lea pe contele Alexandru von Hoyos, consilierul ministrului de Externe al Austro-Ungariei, Berchtold. Viena voia să știe dacă putea conta pe sprijinul Germaniei în acțiunile sale contra Serbiei. „Momentul e favorabil” îi spune kaizerul diplomatului austriac. După care, sfătuit de cancelarul Bethmann-Hollweg, pleacă în croazieră în preajma coastelor Norvegiei. Se voia a se arăta Europei că un conflict al Austriei cu Serbia se intenționa să rămână localizat. În aceeași zi, de 5 iulie, Alexandre von Hoyos îi trimite bătrânului ambasador al Austriei la Berlin, Szösgyeny, o scrisoare autografă a lui Franz Joseph. „Pacea nu va putea deveni o certitudine decât atunci când Serbia […] va dispărea din Balcani […]; politica de pace urmărită de toți monarhii Europei va fi compromisă atâta vreme cât acest focar de agitație va rămâne nepedepsit.” Scrisoarea e însoțită de un memoriu al guvernului austro-ungar asupra situației din Peninsula Balcanică a cărei evoluție de ansamblu era considerată „nicidecum favorabilă” Austro-Ungariei și Triplei Alianțe.

Erau și unele elemente favorabile Triplicei: existența unui stat albanez autonom, ca o contrapondere pentru progresele Serbiei, o îmbunătățire a raporturilor cu Grecia și, înainte de toate, apropierea Bulgariei de Tripla Alianță. Dar erau și factori care le contracarau puternic: scoaterea Turciei aproape cu totul din Europa, sporirea teritorială a Serbiei și încă posibilitatea unei noi măriri prin unirea cu Muntenegru și, dincolo de toate, modificarea esențială a relațiilor României cu Tripla Alianță.