Acum un veac (LI). „Să plecăm... dar unde?” /de Ion Bulei

Sfârșit de iulie 1917.  Bătălia de la Cireșoaia e în toi. Ferdinand se arată nemulțumit și îngrijorat. Își manifestă intenția de a face schimbări la comanda armatei. Lupte mari la Oituz, Focșani și Mărășești. Regina află că germanii adună împotriva rușilor și a românilor o armată numeroasă. Ziua următoare, era duminică, se duce la spitalul rusesc din Iași, unde tocmai sunt aduși 400 de grav răniți. „Veștile din toate părțile sunt mai mult rele decât bune, totuși nu mă pot opri de a simți în mine o oarecare nădejde.” Profită de faptul că principele Carol se reîntoarce pe front (neclar de ce plecase) și, însoțită de Ballif și Mignon, pleacă și ea la Ghidigeni, ca să viziteze spitalele Regina Maria și, de acolo, să înainteze pe front cât va putea. Încăperile spitalului răsunau de țipete și gemete. Însoțitorului ei, care ducea lucrurile pe care regina le oferea răniților, i se face rău. Micile ei daruri sunt primite cu lăcomie și de ruși, și de români. Vizitează apoi barăcile de lemn în care fuseseră improvizate alte spitale. „Mi-am făcut datoria vitejește, apropiindu-mă de fiecare rănit și dându-i câte ceva. Se făcuse opt seara când am ajuns acasă și mărturisesc că la sfârșit eram istovită.” Vin Chrissoveloni și Carol cu vești. „Din nenorocire, prietenii noștri ruși nu încetează de a-și părăsi pozițiile după obiceiul lor, pe când vitezele noastre regimente sunt mai presus de orice laudă. După cât se pare, au fost minunați, dar pierderile sunt grozave. S-a făcut o schimbare în comandamentul nostru; generalul Grigorescu va lua sub comanda lui cîteva regimente rusești. Să sperăm că va fi în stare să le silească să asculte de porunca lui.”

La 1 august, însoțită de Mignon, vizitează frontul, în sectorul apărat de generalul Grigorescu. „Uimitoarea și poate neașteptata rezistență opusă de mica noastră armată unor forțe germane cotropitoare e o faptă care va rămâne întotdeauna glorioasă în analele istoriei noastre. În ciuda pildei rele date de ruși, care în mare parte deveniseră bolșevici, părăsindu-și cu miile pozițiile de luptă, soldații noștri, rău hrăniți, neînarmați și aproape neodihniți, rămaseră neclintiți și hotărâți în mijlocul prăbușirii foștilor aliați.”. E fericită gândindu-se că a contribuit și ea la ridicarea moralului armatei române. Sunt „mama poporului meu”. La 2 august, vizitează spitalul de la Coțofănești, apoi pe acela de la Căiuți, unde erau 500 de răniți. În zilele următoare, se duce la Roman. În spitale locul bolnavilor e luat de răniți. Vizitele ei ridică moralul răniților. Știe să asculte și să rezolve plângerile lor. La 8 august, află că germanii au încetat atacul la Mărășești și se concentrează la Oituz, unde trupele române sunt greu încercate. Regele Ferdinand e convins că românii vor ține piept Centralilor și aici. Față de Maria e plin de laude pentru purtarea soldaților. Plin de laude, de asemenea, pentru generalul Averescu. La 52 de ani, pe care îi împlinește la 11 august 1917, Ferdinand e bucuros că legătura dinastiei cu poporul român a devenit mai trainică, chiar dacă țara a devenit mai mică decât era la începutul războiului. Generalii Prezan, Berthelot și Scerbacev sunt invitați la Iași, la aniversarea regelui. La 12 august Maria e la Piatra și la Bacău. E însoțită de Averescu, și regina poate constata cât de mult îl iubesc soldații pe general. Acesta i se plânge de neîncrederea de care „se bucură” din partea Cartierului General. „Am fost cât se poate de binevoitoare și nădăjduiesc că, plecând de la mine, s-a simțit ceva mai fericit, fiindcă putuse să vorbească atât de deschis cu regina lui.” La Târgu Ocna se apropie foarte mult de linia frontului. Împarte decorații unei companii de vânători de munte. O face în locul lui Averescu și la rugămintea acestuia. „S-a născut între noi (între regină și poporul ei, n.n.) o încredere nouă din pricina vitejiei cu care ne-am luptat, a eroismului cu care ne-am apărat pământul care ne-a mai rămas. A fost o clipă plină de însuflețire, când simțirăm cu toții, laolaltă, acea iubire aprigă, aproape evlavioasă care ne leagă acum pe veci.”

Se retrage pentru câteva zile la Coțofănești. Printre răniții internați aici, în căsuța ei de lemn, se simte bine. Avea o îndoită vedere, către Trotuș și către munți. Este cel mai mare centru al spitalelor Regina Maria, rânduit în 10 barăci frumoase de lemn clădite de generalul Văitoianu. Soția sa și cele două fete ale lor lucrau acolo ca infirmiere. Erau, desigur, și alte doamne, dar numărul lor era insuficient, spitalul având 1200 de paturi. Barăcilor pentru bolnavi li se adăugau pavilioanele pentru infirmerii, cabinetele medicale, toate bine construite, într-un stil românesc plin de eleganță. Sălile de deparazitare, de pregătire a bolnavilor, erau într-un pavilion aparte care cuprindea 4 săli de operație cu accesoriile lor. Aici lucrau 3 echipe de chirurgi francezi și români, fără încetare, în schimburi de șase ore. În timp ce se opera într-o sală, se pregătea rănitul următor într-o alta.