Acum un veac – oameni și probleme (III)/ de Ion Bulei

Partidele politice

Chiar nu putem fără partide?

Se pare că nu. În Europa și în lume apariția partidelor moderne e o consecință logică a rolului tot mai mare al consultărilor electorale și răspunde unor necesități funcționale. Pentru că partidele sunt intermediare între instituții și indivizi, selecționează candidații, propun programe, formulează opțiuni, dau soluții tehnice. Fiecărui tip de corp electoral îi corespunde un anumit tip de partid. Fizionomia și structura partidelor sunt diferite sub vot cenzitar și sub vot universal. În primul caz, adică sub liberalism, partidele nu sunt decât cluburi, cercuri mondene, grupuri. Sub regim de vot universal partidele își schimbă natura. Și limbajul, cum constată istoricul René Rémond, care dă exemplul transformărilor de vocabular din Anglia, unde schimbarea numelor din wighs în liberali și din tories în conservatori chiar a însemnat o trecere de la grupuri parlamentare la formații deschise, cu o structură  permanentă, ramificată pe ansamblul teritoriului.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea partidele se instituționalizează. Mai înainte erau  comitete locale răsărite înaintea fiecărei alegeri și care dispăreau după anunțarea rezultatelor. Ele erau anume create doar pentru a pregăti alegerile, a alege un candidat (dacă acesta nu era impus de la centru) și a-l sustine. Treptat, prin practica regulată a alegerilor, comitetele încep să se permanentizeze, să strângă legăturile între ele și să  devină naționale. Încep să îndeplinească și alte funcții decât cele electorale. Organizează cercuri de studii, devenind și un fel de centre de reflecție, de formulări de idei programatice și doctrinare, de propagandă și educație politică. Organizarea merge pe toată scara de manifestare politică, de la comitete locale la parlament, unde încep să apară grupurile parlamentare (primele apar în Franta în 1910). Și astfel parlamentarii nu mai reprezintă doar alegătorii lor, nu se mai angajează în dezbaterea politică doar pentru aceștia, ci reprezintă grupurile parlamentare, care stabilesc strategia luptei politice. Organizarea partidelor se schimbă la începutul sec. XX (la noi după introducerea votului universal). Nu mai sunt partide de notabili, ci devin, cel puțin ca intenție, partide de militanți. Viața în interiorul partidelor este o replică a activității parlamentare. Deciziile se iau în congrese, de obicei, după  confruntarea diverselor orientări. De asemenea, viața partidelor devine tot mai deschisă. Ele umplu străzile, stadioanele, sălile mari de conferințe sau de sport, devin tot mai vizibile.    

„Partidele politice nu sunt niște ficțiuni, ci sunt rezultatul practic al operei timpului” (N. Filipescu).

Acestui cadru de ansamblu România îi adaugă nota sa specifică. Până la jumătatea sec al XIX-lea concepția politică dominantă românească era „să existăm ca națiune”, cum bine scria C. Rădulescu Motru (de fapt, ca popor mai întâi). Abia după ce s-a dobândit o certitudine în această privință „a început viața noastră politică”. Și ea a început cu adoptarea unei Constituții după model european (Constituția din 1866), care n-a fost rezultatul luptelor diverselor partide politice, ci partidele politice s-au născut din această Constituție.

Până atunci, o intuiește cu remarcabila sa pătrundere Mihai Eminescu, au fost idei conservatoare, idei progresiste, idei revoluționare și oameni care le reprezentau mai mult sau mai puțin. Aceste idei au început să se grupeze și să se disciplineze numai după ce Convenția de la Paris din 1858 a admis, cel puțin în teorie, ca guvernele să reprezinte majoritatea „țării legale” și a invitat diferitele idei de a se formula. N. Filipescu completa ideea lui Motru: „Partidele politice nu sunt niște ficțiuni, ci sunt rezultatul practic al operei timpului”. Într-un discurs din decembrie 1915, I.I.C. Brătianu preciza și el: „Partidul Național Liberal …a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari și reale a statului și neamului nostru. El s-a făcut rând pe rând organul de execuție a necesităților vitale ale României.”

La rândul sau, P.P.Carp (foto), unul dintre cei mai inteligenți oameni politici ai vremii sale, referindu-se la originile și crearea partidelor politice românesti, declara în 1897: „De la 1866 încoace trebuia să ne diferențiem nu pe aspirațiuni naționale…, ci pe principii de organizare internă și numai de la 1866 până azi se poate vorbi de partide liberale și de partide conservatoare, care și unele și altele au originea lor… în glorioasa generațiune de la 1848, care a fost generațiunea eroică a acestei țări.” Cu alte cuvinte în România, ca și în celelate țări europene, partidele nu sunt anterioare regimului constituțional, ci o parte componentă a acestuia, alături de parlament, guvern, instituția monarhică, sistemul electoral (parlamentar și local)…, de tot ceea ce însemna regim constituțional.

Același Rădulescu Motru scria în 1910 că nu au existat partide politice în România înainte de 1866, nu a existat nici ceea ce numea Xenopol „partid național”. Un astfel de partid a putut exista doar ca tendință sentimentală, dar niciodată ca organizare politică. Căci n-avea nici conducători, nici program. Membrii lui eventuali nu puteau fi decât toți patrioții, toți cei cu o oarecare cultură, boieri mari și mici. Cât privește programul, acesta ar fi un fel de poezie a sufletului: „Urmașii urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire”. Ori „cu un asemenea program se poate face onoare unui poet, dar niciodată nu poate să ocupe un partid politic; numai o inimă bună ca a dlui profesor A.D. Xenopol poate să se declare mulțumită”. Și Motru definea perioada de dinainte de 1866 drept una de „sentimentalism naționalist”, în care partidele politice încă nu ființau.