Acum un veac – oameni și probleme (IV)/ de Ion Bulei

Dreptul de vot

Partidele sunt legate de sistemul de vot. Ori dreptul de vot era restrâns în sec. 19 pretutindeni. În 1830, de pildă, în Belgia participau la viața politică 0,5% din populație, în Marea Britanie 2,1 %. Doar în Norvegia și Suedia procentul creștea la 8,5% și respectiv 9%. În 1870 în Italia această participare era de 2%, în Austria crescuse la 5,9%, în Marea Britanie – la 8%, în Danemarca – la 15%. Se distingeau printr-o mai ridicată participare Franța, Spania și Suedia: între 22-26%. În preajma primului război mondial în Marea Britanie procentul crește la 18%, în Suedia la 19%, în Austria, Belgia, Germania, Spania, Elveția – între 21-23 %, doar în Franța, Norvegia și Finlanda ajunsese la peste 30%, în ultima chiar 45%.

Într-un astfel de context, populația cu drept de participare la viața politică din România nu se ridica în preajma primului război mondial la mai mult de 3%. Inițial, dreptul este restrâns de cens, legat de taxe sau de venit, sau de patrimoniu. Votul universal introdus în Franța în 1793 rămâne în teorie, doi ani mai târziu și în Franta fiind introdus censul. În aceeași țară, între 1814-1830, votau cei care plăteau o taxă anuală de 300 de franci, care între 1930-1848 este scăzută la 200 de franci, favorizând astfel trecerea de la 0,3 la 0,5 a procentului populației cu drept de vot. A doua Republică introduce prin surprindere, în 1848, votul universal, care rezistă și sub al doilea imperiu (deoarece bonapartismul se întemeia înainte de toate pe votul maselor țărănești conservatoare).

Prima reformă electorală engleză datează din 1832, ridicând numărul alegătorilor de la 2,1 la 4,2 % din populație. O altă reformă din 1867 ridica acest număr la 8,33%, iar o a treia din 1884 la 14,2%. În 1918 obțin drept de vot toți bărbații de peste 21 de ani și toate femeile de peste 30 de ani. Numai așa numărul alegătorilor sare la 48,6%, iar în 1928, cu votul universal feminin, numărul votanților ajunge până la 62,8%. În Italia numai în 1912 a fost introdus votul universal masculin.

Cam în aceeași perioadă, și țări ca Norvegia, Spania, Țările de Jos trec la votul universal masculin. Belgia o face din 1893. Gradul de instruire putea să cântărească mult în manifestarea dreptului de vot. De pildă în Belgia, în 1893, este un vot suplimentar pentru cei bogați și pentru cei instruiți (independent de venit), astfel că 850.000 de bărbați se bucurau de un vot, 250.000 de două și 220.000 chiar de trei. Franța, Elveția, Finlanda, Austria aveau un sistem asemănător. Se folosește și votul fundamentat pe categorii sociale. De pildă, în 1906 în Finlanda este recunoscută aceeași greutate a votului pentru cele patru categorii sociale: nobilimea, clerul, burghezia și țăranii, în așa fel încât 3% din populație, cât constituiau primele trei categorii, aveau de 3 ori o greutate electorală mai mare decât cele 97% de procente rămase. În Prusia 3,8% dintre alegători votau în prima clasă, 13,8% în a doua, și 83% în a treia. Ceva similar era și în România.

În același timp, votul nu era secret. În teorie da, în Franța, dar în practică nu înainte de 1900. În Belgia fu introdus în 1877, în Danemarca în 1901, în Austria în 1906, în Ungaria și Prusia în 1914. În multe țări parlamentarii nu primesc indemnizații, cu excepția Norvegiei, unde diurnele sunt introduse din 1814, a Țărilor de Jos din 1815, a Belgiei din 1831, a Danemarcei din 1849, a Franței din 1852, a Germaniei din 1906, a Italiei din 1911 și a Marii Britanii din 1912.

În cele mai multe părți, guvernele aveau la dispoziție tot felul de mijloace pentru a influența alegerile: falsificarea votului, coruperea alegătorilor, dizolvarea Parlamentului și organizarea de noi alegeri în cazul unui rezultat electoral nedorit, uzul de influență și de relații personale. În Italia, în alte țări din spațiul mediteranean, în răsăritul Europei, se poate spune că în secolul al XIX-lea nu alegerile stabileau guvernul, ci guvernul dirija alegerile. Împărțirea circumscripțiilor electorale era o altă metodă prin care se puteau favoriza anumite grupuri de alegători. În secolul al XIX-lea nicio țăra nu avea încă prevăzut dreptul de vot feminin. Pentru prima dată un astfel de drept este introdus în statul american Wyoming, apoi în Noua Zeelandă în 1893. În Europa prima țară care îl introduce este Finlanda, în 1906, urmată de Norvegia în 1913, de Danemarca și Islanda în 1915. După primul război mondial dreptul de vot feminin este introdus în aproape toate statele, cu excepția Franței care nu îl acordă decât în 1944 și a Elveției, abia în 1971.