Acum un veac – oameni și probleme (IX)/ de Ion Bulei

Proteste, dar…

Boierii Moldovei au protestat față de înjumătățirea țării. Dintre memoriile lor e de reținut Anaforaua Obșteștei Adunări… pentru înstrăinarea Basarabiei, de la 26 octombrie 1812, care plânge dramatic „sfâșiata Moldovă.“ De reținut, de asemenea, Protestul trimis de mitropolitul Moldovei Veniamin Costache Congresului de la Viena, la care l-a alăturat și pe domnitorul Caragea al Țării Românești. Sunt și proteste adresate autorităților țariste împotriva „brutalei anexări“, sunt plângeri precum cea din 12 februarie 1814 a mai multor boieri basarabeni adesată țarului, sau alta adresată Sfântului Sinod  rus, sau către „Împărătescul Ministerium“. Un memoriu este înmânat în aprilie 1818 țarului Alexandru I, care vizitează Chișinăul.

Reacția elitei românești împotriva anexării rămâne mult prea slabă. Avea dreptate mitropolitul Veniamin: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă și-a pierdut viața, și noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest“.  Pe de altă parte, toți erau conștienți de adevărul vorbelor lui Metternich, ca răspuns la memoriul boierilor moldoveni către Congresul de la Viena: „orice încercare de a determina Rusia să retrocedeze Porții teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război ar fi azi fără scop și țintă“. Țarul Alexandru I putea vizita în netulburare Basarabia în aprilie 1818, prilej cu care este promulgat noul regulament de administrare a Basarabiei. Un regulament care durează până în 1828, când se pune capăt autonomiei Basarabiei și legile rusești încep să fie aplicate în toate domeniile.

Mai evidentă e reacția maselor de țărani care părăsesc Basarabia, refugiindu-se în dreapta Prutului. În primii ani sunt peste 5.000 de familii. Scrie Leon Casso: „Ei, țăranii basarabeni  își încărcau în grabă lucrurile lor de gospodărie în căruțe și se îndreptau spre Prut, ca să treacă pe malul drept, spre a rămâne sub suveranitatea strălucitei Porți“.  Istoricul I. Varta citează multe mărturii de fugă peste Prut a românilor basarabeni.

Treptat, pe un fond de creare a unui  sentiment popular de respingere a ocupantului, vor spori legăturile dintre boierii basarabeni și cei din Principate. „La 1838, un Balș, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catinca Ghica, după mărturia călătorului german Kohl, primesc gazete din Iași, pe care le citesc slobod“ – scria istoricul Alexandru Boldur. În preajma Unirii Principatelor, la Chișinău se constituie „un partid al boierilor“, condus de Leon Casso, a cărui activitate e atent urmărită de autoritățile țariste, mai cu seamă în 1863, în timpul răscoalei polonezilor.

Cea mai vie dovadă de conștiință națională o dau intelectualii de dincolo și de dincoace de Prut. Din Moldova au trecut în Basarabia numeroși intelectuali, printre care mitropolitul Veniamin Costache, episcopul Meletie al Hușilor, vestitul pravilist Andronache Donici, poetul Beldiman, scriitorii Conachi, Hrisoverghi, Constantin Negruzzi, iar din Basarabia au trecut Prutul Alecu Donici, Alecu Russo, D.C. Moruzi, State Dragomir, Victor Crăsescu, B.P. Hașdeu, Zamfir Arbore, Constantin Stere. Trupe de teatru din Iași jucau la Chișinău și în alte orașe piesele lui Alecsandri și Negruzzi. Actori însemnați ai scenei românești sunt văzuți și urmăriți și în Bsarabia: Matei Millo, Theodorini, P.S. Alexandrescu, N. Luchian, Bobescu, C. Bălănescu, frații Vlădicescu, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu. Aceasta cu toate dificultățile de circulație stabilite de ruși pe Prut.

Începând cu anii ’60 ai veacului al XIX-lea, multe trupe de actori profesioniști, în special de la Iași, au efectuat turnee cu spectacole în Basarabia, care au contribuit și ele la menținerea conștiinței de neam în rândul românilor basarabeni. Un fapt pe care îl constata chiar guvernatorul general al Novorosiei și Basarabiei, care îi scria guvernatorului Basarabiei: „Convingându-mă, spre regret, în timpul călătoriei mele prin orașele Basarabiei din vara trecută că atât de dorita însușire a limbii ruse de către moldovenii basarabeni evoluează extrem de lent și că în mijlocul populației se manifestă chiar simptomele unei rezistențe față de politica de rusificare, eu consider – preciza el – că pentru anihilarea unor atare manifestări ale unui separatism nestins, o indulgență continuă față de montarea spectacolelor românești în orașele guberniei ce v-a fost încredințată, devine insuficient de întemeiată și că atare activități urmează a fi permise cu o extremă circumspecție sau cu consimțământul guvernatorului general.“

Altfel, puțini călători, puține mărfuri, și acelea de tranzit, puteau trece Prutul dintr-o parte în cealaltă. Carantinele pe care autoritățile vamale ruse le impuneau la tot ceea ce venea dinspre Principatele Române și mai apoi dinspre România erau extenuante. Ne-o relatează chiar un călător și om de știință rus, Anatol Demidov, în 1836.

Contactele mai intense dintre basarabeni și românii din țara liberă au loc doar în anii 1828-1934, în 1848, în 1853, când Principatele sunt ocupate de trupele rusești și circulația nu mai este împiedicată de granițe. La 31 iulie 1848, cancelarul rus Nesselrode constata de la București că „revoluționarii valahi vor să constituie sub denumirea de Regatul Român un nou stat, la formarea căruia ei îi invită și pe frații lor din Moldova, Bucovina, Transilvania și Basarabia.“

Reintegrarea sudului Basarabiei la România între 1856-1878, după Războiul Crimeei, readuce o parte a Basarabiei (circa 5.000 km2, cu 130.000 de locuitori) sub directa înrâurire a culturii române. Se înființează în 1856, la Ismail, eparhia Dunării de Jos, la Bolgrad un liceu, tot la Ismail un gimnaziu, alte șapte școli urbane, iar în total 145 de școli. În octombrie 1859, Al.I. Cuza vizitează Cahulul, Bolgradul și Ismailul și dă o proclamație către românii de peste Prut: „Locuitori din Basarabia, venim printre voi ca domn și ca părinte, ca să vă aducem bucurie și vindecarea rănilor de care ați pătimit până acum. Din ziua în care partea Basarabiei locuită de voi s-a lipit de vechea ei tulpină, ea s-a împărtășit de toate bântuielile și nevoile ce de mai mulți ani au năvălit în această Țară a Moldovei, atât de bună și frumoasă! Însă și pentru noi, ca și pentru toți, va răsări în curând ziua dreptății, după multele nedreptăți despre care ați avut a vă plânge“.

Mulți basarabeni au aderat la mișcarea revoluționară narodnicistă din Rusia: N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore, V. Crăsescu, A. Frunză, C. Stere, P. Cazacu, Gh. Usinevici, dr. Bușilă ș.a. Salvându-se de persecuțiile țariste, ei au emigrat în România, unde, alături de B.P. Hasdeu, D. Moruzi și alți basarabeni, au depus eforturi susținute pentru a salva  Basarabia de rusificare.

Reluarea Basarabiei de Sud de către Rusia în 1878 stârnește reacții vehemente din partea României. Mult mai puternice decât la 1812. Sentimentul național românesc se afirmase puternic în lupta pentru drepturi naționale la mijlocul secolului al XIX-lea, în lupta pentru unire în 1859 și pentru independență în 1877-1878. Și acest sentiment național își face loc în politica externă a statului român. Un Memorandum, redactat de guvernul român, care circulă în toată Europa și e citit și la Congresul de Pace de la Berlin, denunța nedreptatea făcută de Rusia românilor nu numai în 1878, dar și la 1812. Numeroase articole, mai ales în presa germană și engleză, au aspre critici la adresa Rusiei și a poftelor sale expansioniste. Pretențiile Rusiei în zona balcanică erau considerate, de exemplu, un jaf nerușinat (barefaced robbery) de către ziarul „Times“ din 20 iunie.

Acțiunile României împotriva cotropirii Basarabiei și ecoul lor în opinia publică europeană determină Rusia să conducă prin diplomații săi în Europa o campanie contrarie. Ministrul de Externe Gorceakov nu ezită să facă presiuni la București, direct către principele Carol I, pentru încetarea manifestărilor contra Rusiei. Congresul de la Berlin, la care reprezentanții României, I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu, sunt ascultați, dar nu și auziți, acordă din nou Rusiei sudul Basarabiei. Pentru Rusia, reocuparea acestei regiuni era o chestiune de prestigiu, după înfrângerea diplomatică suferită prin Congresul de la Berlin, ceea ce îi redusese influența în Balcani, dar însemna, totodată, un însemnat câștig strategic. Prin deținerea Basarabiei întregi Rusia controla gurile fluviilor Nistru și Prut și ajungea cu granița la Dunăre, pe brațul Chilia. Ea domina Marea Neagră și putea visa la Strâmtori.

Reocuparea Basarabiei de Sud în 1878 întreține în România un puternic curent antirus. Un ofițer din Marele Stat Major austriac, într-o călătorie de documentare în România în 1878, nota: „după cedarea Basarabiei românești, dictate de Congres, întreaga populație – inclusiv țăranul lipsit de cultură – este stăpânită de o stare de spirit foarte agitată împotriva Rusiei. În timpul prezenței mele, tema Basarabia și Dobrogea era discutată pretutindeni, iar țarul era acuzat de călcarea cuvântului dat.“

Poziția de forță pe care Rusia țaristă o arată față de România e resimțită ca o traumă de elita politică românească. Rusia e percepută ca „dușmanul natural“ al românilor, după o expresie a omului politic Take Ionescu, iar politica externă a României ajunge să fie, după expresia aceluiași, „politica fricii“, a fricii de Rusia și de intențiile ei.  Pericolul rus ajunge să fie obsesia unei epoci și a unor generații de români. Acest pericol va fi argumentul esențial al încheierii tratatului României cu Puterile Centrale în septembrie 1883. P.P.Carp, ministrul României la Viena, avea grijă să nu menționeze întregirea României cu Basarabia, pentru a nu tulbura atmosfera diplomatică a Europei, dar el visa la ea și o pregătea mijlocind o alianță cu adversarii Rusiei în Europa. Nici regele Carol I, în discuțiile sale diplomatice premergătoare aderării României la Tripla Alianță, nu-și ascundea dorințele de a reuni într-o zi Basarabia la România.

FOTO: Alexander Mihailovici Gorchakov