Acum un veac – oameni și probleme (V)/ de Ion Bulei

Partidele și jocul puterii

În spațiul românesc, după unirea din 1859 și reformele din timpul domniei lui Al. I. Cuza, în cursul procesului de modernizare generală a societății, s-au constituit primele partide politice moderne românești: Partidul Național Liberal (1875) și Partidul Conservator (1880), urmate în timp de alte partide și grupări politice. De la început ele au fost organizate după modelul clasic al Occidentului european, de unde viața politică românească își trăsese formele și cu care căuta să meargă în concordanță. În jurul lor, în România celei de-a doua jumătăți a sec. 19 și în prima jumătate a sec. 20, până când vin peste români dictaturile, gravitează practic activitatea politică oficială în ceea ce are ea mai caracteristic.

Potrivit regimului constituțional instituit la 1866, la apelul suveranului, partidele formau, prin rotație, guvernul și acesta, prin deținerea puterii, își asigura majoritatea în parlament și își subordona administrația centrală și locală. În aprecierea activității partidelor multe alte elemente ale vieții politice își au rostul lor bine stabilit. Dinamica lor nu e mai puțin plină de semnificații. De pildă, prerogativele Coroanei au fost mari în timpul lui Carol I, iar conjuncturile politice au favorizat mărirea lor. În principal, disputa pentru putere dintre partide a fost elementul esențial care l-a pus prea des pe suveran în post de arbitru. Și această postură i-a întărit poziția de lider al vieții politice românești. Domina pasiunile politice și domina scena desfășurării acestora. Era suficient pentru a se impune tuturor. Și Carol I a știut să profite. Dar a făcut-o cu înțelepciune, netrecând anumite granițe constituționale și necăutând să slăbească structurile de stat în ființă. În practica politică toate hotărârile importante erau luate de rege, împreună cu șefii partidelor de guvernământ și colaboratorii acestora apropiați.

Sub Ferdinand practica s-a continuat. Dar Ferdinand n-a mai putut juca rolul de arbitru pe care l-a avut unchiul său. Prea s-a lăsat influențat de soția sa, frumoasa Maria, de I.I.C. Bratianu și Barbu Știrbei, cumnatul lui Brătianu. Adevăratul arbitru sub Ferdinand a fost I.I.C. Brătianu, șeful PNL.

Sub Carol al II-lea situația se schimbă. Pe un fond de conjuncturi externe diferit, Carol al II-lea vine la tron cu hotărârea de a pune capăt sistemului democratic instituit după primul război, un sistem întemeiat pe competiția partidelor și de a instaura o dictatură regală. Cunoscuse sub tatăl său „tirania” unui partid, atotputernicia unui lider de partid și a unui favorit regal. Brătianu și Barbu Știrbei subordonaseră Coroana. Pentru Carol al II-lea partidele aveau importanță doar în măsura în care îi favorizau sau îi împiedicau drumul spre putere. În plus, lui Carol al II-lea nu-i plăcea confruntarea politică în care partidele erau inevitabil protagoniste. Și în timpul domniei lui, decizia politică trece de la consultarea cu partidele la camarila regală, unde domina amanta sa Elena Lupescu. Centrul puterii se mută și faptul va avea grele consecințe asupra regimului democrației parlamentare. Pulverizarea partidelor, acțiune urmărită cu abilitate de Carol al II-lea, a deschis drumul dictaturilor.

Partidele politice au fost mai puține înainte de Marea Unire din 1918. Dar multe, foarte multe după aceea. O consecință naturală a schimbării sistemului de vot, a trecerii de la censul electoral la votul universal. Dar și o urmare directă a trecerii de la o Românie liberală la una liberal-democratică (o democrație reală România n-a cunoscut). După îngrădirile impuse participării la viața politică de censul electoral în Vechiul Regat și de asupririle străine în restul teritoriului României Mari, societatea românească încearcă o lărgire a liberalismului spre democrație. Multitudinea de partide și grupări politice din anii interbelici, inclusiv ale minorităților naționale, cu programe, ideologii și structuri foarte variate, paleta largă a opțiunilor – de la extrema stângă la cea dreaptă – intensa trăire politică sunt o mărturie a multiplelor posibilități oferite de această lărgire a liberalismului. Confruntări politice numeroase au urmărit căile și formele de organizare a țării, de împlinire a unor deziderate naționale, economice, sociale, politice și culturale.

Partidele sunt mai mult decât înainte nu doar instrumente electorale, dar și școli de gândire care asigură educația politică. N-a lipsit nici susținerea unor interese restrânse, de grup, n-au lipsit nici organizații politice care sprijină interese străine. Existența lor exprimă o dată în plus deschiderea sistemului politic spre democrație. În ciuda existenței a zeci de partide și organizații, viața politică e dominată de câteva mari partide: Partidul Național Liberal și Partidul Conservator până la 1918, Național Liberal și Național Țărănesc în perioada interbelică. În jurul acestora au gravitat cele mai multe dintre grupările și formațiunile mai mici și nu puține au sfârșit prin a se alia sau a se contopi cu ele.

Tradiția liberală și democratică românească este puțin cunoscută. Câteva realizări istoriografice nu contrazic această afirmație. Masa mare a cetățenilor, de fapt, nu o cunosc. Regimul totalitar comunist nu era deloc interesat în prezentarea unui sistem pe care îl lichidase. Sfărâmarea regimului totalitar impune, între multe altele, și restabilirea legăturii cu tradiția, și „redescoperirea” liberalismului și a democrației. Pășind pe această cale, vom vedea, de pildă, că pluralismul politic îl găsim nu numai în liberal-democrațiile occidentale, ci și în propria noastră istorie. Pluralismul politic este și un imperativ al actualității. Acțiunea lui are și un sens adânc pe plan moral, afirmând, și în acest mod, spiritul românesc deschis spre inovațiile europene.