Acum un veac – oameni și probleme (VI)/ de Ion Bulei

Radu Florescu despre Alexandru Florescu (I)          

Cea mai vie amintire despre tatăl său, Alexandru, istoricul Radu Florescu o are din copilărie, din vremea când Alexandru îl lua cu el dincolo de granițele Vechiului Regat, în Transilvania și în Bucovina. Alexandru Florescu (foto) a fost secretar general al Ligii Culturale între 1893-1905 și, în această calitate, era „emisarul Ligii și pe ascuns al guvernelor țării, indiferent de culoarea lor politică, pe lângă conducerea Partidului Național al Românilor din Transilvania”. Ca secretar general al Ligii Culturale, Alexandru Florescu întreținea relații tăinuite cu toți cei care susțineau lupta românilor din afara Regatului. Evident și cu străinii câștigați la cauza românilor: ziariștii francezi E. Fleurens și Pellissier, profesorul englez de la Oxford R.W. Seton Watson, care îl vizitau la București și care îi cereau sfatul ori de câte ori voiau să fie corect informați. Seton Watson inițial era interesat de unguri și de istoria lor. Îl atrăseseră memoriile lui Lajos Kossuth, publicate la Londra în 1880. Alexandru Florescu e cel care îl îndeamnă mai degrabă să studieze istoria românilor persecutați de unguri. Călătoriile lui Florescu în Transilvania și Bucovina au fost numeroase. Unele le-a făcut cu banii lui. A riscat de multe ori să fie arestat de poliția maghiară. Tocmai în momente în care în hainele sale erau cusute importante sume de bani culese „de la prieteni pentru prieteni”. Erau bani destinați celor în suferință din timpul procesului memorandiștilor sau celor care candidau în alegerile pentru Camera ungară. Tatăl istoricului lua parte la ședințele și discuțiile din Comitetul PNR de sub conducerea lui Ion Rațiu și mai apoi a lui Gheorghe Pop de Băsești.

Întâlnirile între români aveau loc nu numai în Ardeal. Casa lui Alexandru Florescu de pe Calea Victoriei din București era frecvent vizitată de toți fruntașii români din Transilvania. “Eu, fiind copil, mă țineau în brațe Alexandru Vaida Voevod, Theodor Mihaly și Vasile Lucaci”. Cel mai iubit era Vasile Lucaci. Cel mai puțin iubit de copii era Iuliu Maniu, „găsindu-l prea rece și puțin încrezut”. Venea des pe la ei Badea Cârțan, „care îmi acorda atenție deosebită și pe care tatăl meu îl aproviziona cu cărți și broșuri ce le ducea în desagi, de contrabandă, în Ungaria, umblând peste munți pe poteci numai de el cunoscute”. Dintre oamenii  politici cu care tatăl lui Radu Florescu era mai în legătură și care „îi puneau la dispoziție bani din fonduri secrete, erau I.I.C. Brătianu și, cu mai multă generozitate, Take Ionescu”. În familia lui Florescu nu era iubit regele Carol, pentru că „în politică nu-și putea uita originea germană”. Era numit „neamțul”. I se recunoșteau calitățile de integritate și prestigiu, ca și meritele în epoca de câștigare a independenței, dar în casa Florescu toți erau familiarizați cu sentimentele antidinastice. „Eram crescut să admir republica și îndeobște Franța. Când îl întrebam pe tatăl meu pe care om politic îl admira mai mult în istoria modernă îmi răspundea că pe republicanul Leon Gambetta, fiindcă a continuat războiul după capitularea lui Napoleon al III-lea și servindu-și țara nu s-a simțit îndreptățit la nicio răsplată. Același sentiment îl avea pentru luptătorul italian Garibaldi”.

„Abia învățasem să citesc, scrie istoricul Radu Florescu, când tatăl mi-a pus în mâini publicațiile Ligii Culturale, spunându-mi că m-a înscris membru al Ligii în insăși ziua  nașterii (mele). Fusesem instruit de timpuriu în activitatea Ligii. Tata îmi spunea: îi zice Liga Culturală ca să ascundă scopul ei care este politic și are în vedere acțiunea pentru unitatea tuturor românilor într-o singură țară. Mai adăuga: cât timp regele Carol nu-și schimba felul, unirea nu se va putea face fără luptă, ba vorbea de război și considera Franța ca aliată firească a României. De timpuriu mi-a dăruit cărți ilustrate cu istoria revoluției franceze. Convingerea lui că Franța este apărătoarea Latinei Ginte l-a făcut să fie un aprig susținător al intrării României în războiu în sprijinul Franței ca singurul mijloc de a ne realiza unitatea națională”. Radu Florescu e de părere că Nicolae Iorga, care e numit Secretar General al Ligii în locul tatălui său, nu era personalitatea potrivită a fi în această funcție. Firește pentru că lua locul tatălui său în 1905. După el cu alegerea lui Iorg Liga „și-a pierdut caracterul combativ. Personalitatea lui Iorga, crede Florescu, era prea voluminoasă, pentru un rol de conspirator, iar aplecarea lui de a sluji și a măguli Curtea regală nu-l făcea apt pentru a înfrunta adversitățile unei politici naționale de revendicări, cât timp politica oficială era alta. Era de altfel prea dedat înălțării sale proprii, mai adaugă o săgeată Radu Florescu, pentru a se mulțumi să servească o cauză impersonală. Astfel Iorga, după mărturiile tatălui meu, a pus Liga pe linie moartă, iar resursele ei în serviciul cercetărilor sale de istoric și publicist. Liga și-a strămutat activitatea la Văleni de munte, Iorga luând cu el arhivele Ligii. Probabil considera că strălucirea lui literară și istorică va fi suficientă pentru a încuraja unitatea tuturor românilor de pretutindeni. E drept că apelul istoriei pe care îl servea cu vasta sa putere de muncă, erudițiune și elocință, formau un imbold puternic pentru a servi cauza românească. Totuși versatilitatea sa politică nu mai puțin servea ridicării sale proprii. Tot pe acea vreme Iorga fusese numit instructorul moștenitorului tronului Carol, fapt pe care uită să-l menționeze în volumul 10 partea contemporană a istoriei sale. În rând cu propaganda din Cercurile Curții de pe acea vreme pare-se că nu a instruit pe moștenitorul cel tânăr al tronului pe atât cât să-l îndepărteze de la aplecarea către Germania unde fusese trimis de unchiul său regele Carol I să-și facă instrucția militară și să-l îndepărteze de la ideea că istoria României începe numai cu întemeierea Regatului și instalarea supremației germane în Estul Europei. Era tema ce se răspândise în învățământul istoriei de când a servit lui Dimitrie Sturdza să câștige încrederea regelui pentru nevoile politicii sale și a înfluențat probabil și dizertațiunea fiului său, generalul Sturdza, trecut în toiul războiului în liniile armatei germane. Tânărul moștenitor al tronului nu s-a purtat mai bine când s-a dus să se căsătorească la Odesa sub protecția armatei germane. De altminteri tatăl meu, din conversațiunile avute cu moștenitorul tronului, Carol II, rămăsese cu o impresie foarte neplăcută zicând că e mai aplecat colaborării cu Germania decât unchiul său Carol I iu”.

În tot ce scrie în acest fragment de memorii, istoricul Radu Florescu amestecă aspecte dintre cele mai diverse pentru a crea un fel de aură negativă în jurul lui N. Iorga, înlocuitorul tatălui său la Liga Culturală și a lui Carol II, față de care avea cele mai negative sentimente. Procedează cum un istoric nu e bine să procedeze, amestecând fapte reale cu opțiuni  personale. Rezultatul e în astfel de situații acela de preluare de către istoric sub beneficiul de inventar a scrisului memorialistic în ansamblu. Oricum, de altfel, orice scris memorialistic, trebuie preluat  prin compararea surselor. De pildă, în cadrul lecțiilor de istorie pe care Iorga le-a ținut principelui Carol, el a făcut tocmai ceea ce R. Florescu îl învinuie că n-a făcut, adică i-a inoculat ideea că istoria românilor nu începe odată cu venirea Hohenzollernilor, ci cu cel puțin cinci secole mai înainte…

De la Radu Florescu mai aflăm că după înlocuirea tatălui său la Secretariatul Ligii, după o perioadă de răceală dintre el și Iorga, cei doi au reluat raporturile normale. Faptul a intervenit cu prilejul manifestației prolimba română de la Teatrul Național din martie 1906, N. Iorga s-a remarcat atunci în chip deosebit ca o energie națională dezlânțuită, ca o forță intelectuală a românilor. „Lumea bună” a Bucureștilor i-a reproșat o pornire demagogică. Alexandru Florescu însă în acea zi îl îmbrățișează și îi laudă atitudinea. Mai târziu, după moartea lui Al. Florescu, Iorga i-a spus fiului său despre tată: „îmi era drag că nu era făcut pentru politică… Era prea romantic”. Radu Florescu era și el de acord cu această caracterizare. Și observa că pe vremea când Al. Florescu era secretar al unchiului său, generalul Ion Emanuel Florescu, în 1891, i se propusese să fie ales deputat. El a refuzat însă, spunându-i unchiului său că se considera prea tânăr (avea 28 de ani) și se mulțumea cu calitatea de membru în consiliu județean al Județului Dâmbovița. Politică a făcut lângă I.I.C. Brătianu, pe care îl cunoscuse bine din perioada când  studiaseră la Paris și unul și celălalt, până când legăturile lor au slăbit. Al. Florescu găsea că oamenii politici români erau prea devotați Curții regale și prea îndepărtați din această cauză de interesele naționale permanente. A rămas însă apropiat doar de Take Ionescu, de care s-a simțit totdeauna atras și pe ale cărui idei le îmbrățișase.