Acum un veac – oameni și probleme (X)/ de Ion Bulei

Început de modernizare

Spre sfârșitul sec. al XIX-lea  Basarabia își îmbunătățește legăturile cu regiunile vecine (nu și cu România, cu care raporturile erau ca și inexistente). Întreaga Basarabie e orientată către Răsărit. În 1860 e inaugurat serviciul telegrafic Chișinău-Odesa, în 1871 e construită o cale ferată, dar nu spre apus, ci către Tiraspol, peste Nistru și de aici făcea legătura cu tot imperiul rus. Ca urmare a extensiei legislației din 1869 la sate începe să existe un rudimentar sistem sanitar. Se construiesc drumuri și o rețea de școli. Europenizarea, în măsura în care se poate vorbi de un astfel de fenomen în Basarabia, se face tot prin intermediul imperiului, prin cataloagele de modă editate la Petersburg sau Moscova, prin tinerii basarabeni care învață la școlile rusești, în liceele, academiile militare, în universitățile din Petersburg, Moscova, Kiev.

Nobilimea (boierimea) locală românească, pentru a supraviețui, intră în structurile create de autoritățile țariste, începe să învețe limba rusă și să se adapteze culturii ruse. Neavând încotro, nu mai urmează pe boierii români din România, care-și trimiteau copiii la Paris, Viena sau Berlin, și îi trimit spre școlile Răsăritului. În primul deceniu al stăpânirii rusești în Basarabia, din 275 de familii nobiliare basarabene, neromâne erau doar 25, adică șapte rusești, șase ucrainene, patru poloneze, trei germane, câte una turcească, bulgară și olandeză. Gheorghe Bezviconi ne dă câteva dintre numele imensei majorități a nobililor români. Peste aproape un secol, în 1912, numele acestea aproape că dispar din rândul familiilor boierești. Din 468 familii, doar 137, adică 30%, erau românești, 198 (adică 42%) proveneau din funcționarii imperiului, care de regulă nu erau români, 129 (27%) erau din Rusia și alții din Polonia sau Olanda. Pentru a intra în instituțiile regionale, boierimea se rusifică și birocratizează. La Chișinău „deja în 1873 – scrie istoricul Matei Cazacu – doar în cinci case boierești mai era încă posibil să faci o conversație în limba română“. Omul politic Ion Pelivan acuza clasa boierească română din Basarabia de trădare deoarece, din interes personal, acceptase să se rusifice.

Nobililor li se oferă funcții în administrație, sunt numiți ispravnici, ocolași, căpitani de mazili, căpitani de târguri, membri ai tribunalelor zemstviale, polițiști orășenești, membri ai birourilor meseriașilor și ai comisiilor de cvartiruire etc. Prin numiri în astfel de posturi sau prin alte privilegii sunt atrași nobilii locali. Pe parcursul câtorva decenii nobilimea română este rusificată și completată cu persoane de origine greacă, poloneză, tătară, germană, evreiască. Între familiile de români rusificate sunt Krupenski, Purișkievici, Krușevan, Bulațel… Din aceste familii provin Leon Kasso, ministrul Instrucțiunii și al Lucrărilor Publice din Rusia, Bantâș-Kamenski, guvernator la Irkuțk, Ianușevici, guvernatorul Voronejului, înalții prelați  Bănulescu-Bodoni, Gavril Vesti, Arsenie de Novgorod, Petru Manega (legislator), Venelin Guță Venelovici (slavist), Grosu (teolog și profesor la Academia din Kiev), Gredescu (jurist și profesor la Petersburg), Buzescu (istoric, profesor la Harkov), Cheltuială (literat, profesor la Petersburg), Iațimirski (istoric, slavist și filolog), Sârcu (istoric și filolog).

Apare și o burghezie embrionară din rândul profesiunilor liberale (foarte puțini din rândurile învățătorilor și ale profesorilor), ale comercianților, ale funcționarilor din administrație. Se naște și ceea ce s-ar putea numi clasa intelectualilor. Pentru autoritățile rusești intelectualii astfel formați urmau a fi punctele de sprijin ale stăpânirii lor. Legislația imperială rusă se implementează cu greu, dar procesul de asimilare înaintează. Din 1874, de pildă, începe să se aplice și în Basarabia legea prestării serviciului militar obligatoriu, spre disperarea tinerilor basarabeni care sunt astfel îndepărtați de caselor lor, pentru satisfacerea acestui serviciu și trimiși în cele mai îndepărtate părți ale imensului imperiu.

Populația românească a Basarabiei nu profită de pe urma începutului de modernizare.  În orașe populația era prevalent de origine neromânească. La Akermann (Cetatea Albă) numai 0,7% din populație era românească. Respectiv 228 de locuitori. La Bender (Tighina) situația părea mai bună, adică români erau 7,3%, la Ismail 7,1%. Și mai bună era la Reni, Orhei, Soroca. În primul oraș românii erau 37, 6%, în celelalte două ei erau depășiți doar de evrei. Semnificativă este situația orașului Chișinău. La o populație de circa 120.000 de locuitori (fără cei din suburbii) români nu erau decât 29.000 (prin comparație, evreii erau 60.000). În niciun caz  proporția populației urbane nu corespondea proporției de ansamblu a populației Basarabiei. Orașele basarabene erau ca niște insule în marea masă a românilor.