Acum un veac – oameni și probleme (XIX)/ de Ion Bulei

Pentru Stere, o Antantă învingătoare însemna o Rusie învingătoare

Nu e un adversar al poporului rus, al culturii ruse pe care o cunoștea poate cel mai bine, este adversar al țarismului și este adversar al confuziei care se făcea în România în problema națională. „Nu pot admite însăși concepția problemei noastre naționale, care se afirmă tot mai mult în opinia publică: eu nu pot admite opunerea Ardealului Basarabiei, nici trocul unei provincii românești pentru alta – acest dezgustător negoț al sufletelor românești.” După opinia lui Stere, „România nu-și poate pune forțele în cumpăna războiului decât alături de Puterile Centrale – fiindcă numai astfel, pe lângă rezultatele imediate, ea își rezervă și toate posibilitățile viitorului. În adevăr, triumful Quadruplei Înțelegeri, care pentru noi înainte de toate înseamnă triumful Rusiei, nu poate aduce în cazul cel mai bun decât vasalitatea de fapt a regatului român, subjugarea lui colosului moscovit și, în același timp, renunțarea pentru totdeauna la cele două milioane de români din Basarabia. Așadar, în cumpăna pentru simpatiile noastre între Puterile Centrale și Quadrupla Înțelegere, nu este Ardealul pe de o parte și Basarabia, pe de altă parte. Dacă ar fi numai atâta, adică s-ar discuta numai prioritatea, bineînțeles între cucerirea Ardealului sau a Basarabiei, s-ar putea justifica simpatiile pentru Quadrupla Înțelegere; în Ardeal și Ungaria românii sunt de două ori mai numeroși decât în Basarabia și ei formează elementul cel mai sănătos și mai mândru al națiunii noastre. Dar, realitatea, în afară de toate predicțiile noastre, nu pune chestia în acest fel. Ni se cere nu numai să renunțăm pentru totdeauna la Basarabia – și nu avem dreptul să vindem două milioane de suflete românești, nici pentru Ardeal și nici pentru universul întreg. Dar ni se cere și mai mult. Ni se cere ca, în schimbul aparenței de unire cu românii din Austria și Ungaria, să renunțăm la libertatea regatului român, să renunțăm la misiunea noastră națională la gurile Dunării (idee la care Stere revine mereu, n.n.) numai pentru plăcerea de a fi înecați în oceanul rusesc împreună cu Bucovina și Ardealul – „unirea unui mormânt comun”. Și declară patetic: „Eu nu renunț la Ardeal și Bucovina, nici pentru Basarabia, nici pentru lumea întreagă”. El nu trădează Ardealul pentru cine știe ce inventat patriotism local. „NU numai că nu renunț la Ardeal, dar susțin singura politică care ne poate duce la adevărata întregire a neamului, fiindcă de Ardeal în realitate nu ne despart Carpații, ci Prutul”. Stere nu avea nicio încredere în garanția puterilor Antantei, pentru că înainte de toate aceste puteri însemnau Rusia. Și, de fapt, așa ar fi fost dacă nu era revoluția rusă. Dincolo de garanțiile Franței și Angliei, în care credeau toți cei care voiau apropierea de Antanta, stăteau interesele Rusiei, stătea expansionismul rusesc. Iar în Rusia Stere nu credea. Expansionismul Rusiei nu avea cum să fie stăvilit de celelalte mari puteri europene. O Antantă învingătoare pentru Stere însemna o Rusie învingătoare. Aceasta Stere o spune din nou și din nou în articolele sale publicate în Moldova din 1915, ziarul lui P.P. Carp. Sunt articolele Responsabilitățile războiului, Basarabia românească, Idealul național și regatul românesc și articolul reluat din „Viața Românească” De ce sunt trădător?, articole din 1915. Pentru ele și pentru toată atitudinea sa exprimată mereu argumentat și totdeauna cu convingere și mare sinceritate, Stere este violent criticat de presa antantistă.

Din nou se bucură de atenția deloc măgulitoare a potrivnicilor săi în parlament, în decembrie 1915. Vorbește, cum o face în toate împrejurările, în numele Basarabiei. „Oricât de puțin autorizat e glasul meu, el e singurul astăzi care poate parveni până la această incintă dintr-un cimitir de două milioane de suflete românești. Și oricare ar fi hotărârea dvs. și acest glas trebuie să răsune aici… Și trebuie să răsune pentru viitorul nostru, pentru conștiința noastră, a tuturor… Și un condamnat la moarte are dreptul la ultimul cuvânt… Fie măcar pentru ca acest cuvânt să rămână ca o simplă inscripție funerară”. Stere urmează exemplul lui Leonte Moldovanu, care vorbise în numele Ardealului, nereprezentat în parlamentul român. Dacă Ardealul a fost ascultat, întreabă el, de ce n-ar fi și Basarabia? Cu atât mai mult cu cât despre Ardeal se vorbea în România de atunci pretutindeni, în presă, în sălile publice, în manifestațiile de stradă, în cancelarii. De ce nu s-ar vorbi și de Basarabia? Un glas, un glas frățesc așa cum era al lui, cere dreptate și dreptul de a vorbi. Chiar dacă de un an și jumătate acest glas a fost mereu împiedicat să vorbească. Iar persoana lui supusă la „neînchipuite calomnii”. „Nu voi vorbi în numele vreunei politici basarabene, cum cred că nimeni nu are dreptul de a vorbi din punctul de vedere al unei politici ardelene. Nu există decât o politică: politica idealului românesc integral, fără renunțare și fără uitare. A, kilometri pătrați! Număr de populație, români umili sau mândri? Nu putem pleca la luptă pentru ideal începând cu trocarea de teritorii românești, renunțând pe vecie la vechiul pământ strămoșesc”. Nu vorbește ca un provincial colbăit, cu orizontul strâmtorat de interese locale, vorbește în numele idealului românesc întreg. Punând astfel chestiunea surprinde și stârnește reacții contradictorii, mai ales reacții potrivnice. E un adevărat tumult în Cameră, domolit până la urmă de glasul potolit al vorbitorului. „Dlor… pentru ce nu mă lăsați să vorbesc? Aveți dvs. înșivă îndoială de convingerile dvs.? Să mă credeți, poate, cel mai dureros caz de conștiință pentru mine s-a născut din izolarea în care trăiesc de atâta vreme. Ați auzit, dl Diamandy a spus că aproape s-au rupt relațiunile între noi, vechi prieteni. Ce credeți? E ușor unui om să ducă această viață, oricare ar fi ea? Dar un demon… care mă stăpânește, cum îl stăpânea pe Socrate – demonul convingerilor… Puteți să le apreciați cum voiți, dar cu ce drept voiți să mă puneți în imposibilitatea de a vorbi?”. Stere, omul mândru, omul cult, unul dintre oamenii politici cei mai culți pe care i-am avut, nevoit să constate starea de umilință la care îl aduseseră convingerile sale, sentimentele sale pentru colțul de țară unde se născuse și pe care nu vedea de ce nu trebuia să-l iubească!. „Ce vreți dvs. să deduceți din toate acestea, că eu sunt singura piedică pentru realizarea idealului național, așa cum îl înțelegeți dvs.? Și ca să nu scăpați acest ideal nu mă lăsați să vorbesc?”.

Și Stere explică tot ce a făcut el în 1914, misiunea lui la Brașov, telegrama lui Czernin, minciuna că intervenția lui în Ardeal ar fi trimis la război o jumătate milion de români ardeleni (Brătianu era de față). Înfățișează apoi Rusia, cu politica ei, cu tot expansionismul promovat de țarism, înfățișează cauzele care au determinat Anglia și Franța să se unească cu Rusia în războiul care zdruncina Europa și arată ce se va întâmpla în cazul victoriei Antantei. „Ce situație va crea victoria Rusiei? Rusia victorioasă înseamnă Galiția anexată… Victoria Rusiei înseamnă, în al doilea rând, Constantinopolul și Strâmtorile în mâinile ei. Bărbații de stat ai Rusiei au precizat cu toată claritatea dorită această revendicare și li s-a recunoscut de către ceilalți aliați dreptul de a-și stabili dominațiunea asupra «Mării rusești»… Astfel România e cuprinsă ca o simplă enclavă în mijlocul imperiului rusesc, păstrând un contact cu Apusul numai prin Ungaria îndușmănită. Dlor, care credeți că e soarta României în acest caz? Care poate fi viitorul ei?” Și Stere dezvoltă toată concepția sa economică despre o Românie cuprinsă de expansionismul rusesc. „Ah, dlor, idealul național prin armele Rusiei? Veți putea, pe calea aceasta, să distrugeți stâlpii de hotar dintre noi și Ardeal – dar numai ca să venim sub un alt jug comun, mai grozav decât cel unguresc și, în loc de viață națională, să avem un mormânt obștesc. Dar măcar puteți avea siguranța că în forma aceasta am putea lua Ardealul?”. El nu credea. După un an și jumătate de război s-a văzut că Austro-Ungaria nu poate fi dezmembrată. „Se poate că Ardealul tot nu vom lua, dar robii Rusiei vom ajunge”. De dragul Ardealului, mai spune Stere „nu putem însă să renunțăm pe vecie la un pământ românesc de baștină” (aluzie la Basarabia, desigur, nefericit considerată doar ea de baștină, prin comparație cu Ardealul, care n-ar fi fost de baștină). Și continuă în același sens: „politica pe care dvs. o sprijiniți duce la știrbirea idealului național, la renunțare. Atunci am dreptul să vorbesc cum vorbesc, eu singur împotriva tuturor, fiindcă dvs. nu puteți, nu aveți dreptul să renunțați la mormintele strămoșilor care zac peste Prut, nu aveți dreptul să renunțați și pentru generațiile care vor veni la viața românească în ținuturile de acolo. Da, unul singur care are dreptate împotriva tuturor, unul singur, care se ridică în numele veșnicei ființe a neamului are dreptate împotriva tuturor”. Și Stere cere menținerea politicii tradiționale a țării. Nu se putea schimba această politică tocmai când se vedea că armatele țariste sunt înfrânte în război. „Deci împotriva Rusiei și pentru Basarabia! Altfel vom rămâne și fără Ardeal. Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte” Și termina profetic: „Eu până în ultima clipă nădăjduiesc că vor vedea copiii noștri România Mare, întreagă, neștirbită și liberă, pornind, după cuvântul poetului, De la Nistru și până la Tisa”.  Scrie I.G. Duca:

 „La 15-16 decembrie 1915 parcă vorbea un alt Stere, parcă reînviase

cu înzecite puteri oratorul plin de făgăduințe de la debutul parlamentar

din 1902. Cu siguranță acesta a fost cel mai bun discurs al lui Stere, care,

deși a vorbit în două ședințe consecutive mai multe ore de-a rândul, a

menținut neîncetat încordată atențiunea Camerei. Argumentarea liberă

atât de interesantă era prezentată cu atâta logică, cu atâta bogăție de

cunoștințe, cu atâta convingere, era spusă cu o emoțiune atât de adâncă,

atât de sinceră, încât toată adunarea a fost impresionată și multe suflete

au fost sincer mișcate. Cei mai mulți dintre aceia care îl văzuseră cu ciudă

urcând treptele tribunei, l-au văzut apoi cu regret scoborându-le. Dacă ar

mai fi vorbit câteva ceasuri, adversarii și amicii l-ar fi urmărit cu același

încordat interes, cu aceeași neascunsă plăcere. Când și-a încheiat apoi perorația

au fost multe aplauze și știu pozitiv că în culoare a primit numeroase

felicitări de la oameni nepărtinitori cu adevărat emoționați”.