Acum un veac – oameni și probleme (XV)/ de Ion Bulei

C. Stere și adevăratul destin al României

C. Stere reia premisele politicii externe a României și constată că, în lupta pentru preponderență în Balcani dintre Imperiul rus și Puterile Centrale, viitorul acestei țări ca stat și neam era mai puțin amenințat din partea Puterilor Centrale decât era din partea Rusiei. Mai mult, izbânda Puterilor Centrale în lupta lor cu Rusia nu implica compromiterea iremediabilă în nicio direcție a aspirațiilor naționale ale românilor. Cu Germania, România poate afirma comunitatea multor interese economice și politice. Germania nu speria, pentru că ea nu era preocupată de cuceriri directe în Peninsula Balcanică. Cu Austro-Ungaria, politica României se lovea desigur de expansionismul acestui imperiu împins înainte de șovinismul îngust al ungurilor, același care dusese la conflicte dureroase cu românii din Transilvania, Banat și părțile ungurești. Stere nu neagă acest șovinism, dar crede că el putea fi evitat pentru că „Austria nu poate fi ispitită, în tendința ei de expansiune, să încerce cotropirea statului român, fiindcă noi nu-i stăm în cale; în această sferă ea se ciocnește direct în primul rând cu Serbia și Muntenegru”.

Și acesta nu era singurul argument adus de Stere. El mai credea, și avea dreptate, că Imperiul habsburgic avea deja în stăpânire peste patru milioane de români. Și, dacă mai adăuga la acest număr cele opt milioane ale României, se ajungea la zdruncinarea întregului echilibru intern și deplasarea centrului de gravitate al imperiului în favoarea românilor. Pe de altă parte, mai crede Stere, opresiunea ungurească, oricât de violentă ar fi ea, nu poate să primejduiască iremediabil ființa etnică a românilor și a altor naționalități din Austro-Ungaria. N-a putut-o face nici mai înainte, n-o va putea face nici în acel moment. Nu era de neglijat argumentul că mari puteri ca Germania și Italia aveau și ele un mare număr de conaționali în Monarhie. Oricum, crede Stere, și credeau mulți odată cu el, după înlăturarea primejdiei rusești, Monarhia se va transforma. Altfel existența ei va fi pusă în joc. Și forma sub care se va transforma, era de presupus, va fi în orice caz mai prielnică și aspirațiilor naționale ale românilor.

Dacă așa stăteau lucrurile cu Puterile Centrale, față cu pericolul rusesc chestiunea se punea în termeni de-a dreptul brutali. „Mai întâi, noi stăm direct în calea năzuințelor de expansiune ale acestui imperiu, în calea lui cea mai directă spre Balcani și spre Strâmtorile Dardanelelor. În același timp puterea de cotropire a unui conglomerat de 170 de milioane nu se poate compara cu opintirile neputincioase ale celor șase milioane de unguri. Doar  într-un singur veac Rusia a știut să ridice între noi și Basarabia un zid, care ne izolează cu atâta strășnicie de cele două milioane de moldoveni din Basarabia, încât, față de el, încercările șovinismului unguresc sunt un joc de copii. În caz de biruință a Rusiei, în războiul ei cu Puterile Centrale, noi nu numai că trebuie să renunțăm pentru totdeauna la aceste două milioane de suflete românești, cum am fost siliți deja să renunțăm la românii din Macedonia, dar și existența noastră de stat și de neam, întreagă, va fi la discreția acestei puteri covârșitoare, pe care nimic n-ar mai putea-o frâna”.  O Rusie înfrântă ar însemna pentru România îndepărtarea acesteia de frontierele ei, recucerirea Basarabiei și transformarea României în statul cel mai înaintat și prosper din Balcani.

Două generații de oameni politici români au înțeles adevăratul destin al României. Politicienii din vremea lui Stere nu-l mai înțelegeau. Se ajunge la contestarea „cu o fantezie naivă” chiar și a tendinței de expansiune a colosului rusesc spre Balcani și Strâmtori, ceea ce lui Stere i se pare aberant. Și el reia istoria țărilor române de după Petru cel Mare încoace. Între 1711 și 1878 pământul românesc a fost călcat sub copitele cailor rusești de nouă ori. „Așa încât putem spune că în cursul acestor două veacuri n-a fost o singură generațiune în țările române care să nu fi trecut cel puțin printr-o invazie rusească”. Singur acest fapt, crede C. Stere, e de ajuns pentru a înțelege că nu e nevoie de un apocrif  testament al lui Petru cel Mare pentru a ne lămuri asupra tendințelor politicii rusești. În fața îndărătnicelor încercări ale Rusiei de a ocupa spațiul românesc, orice cercetător serios n-ar căuta cauzele profunde ale politicii rusești în chestiunea de autenticitate a testamentului lui Petru cel Mare.