Acum un veac (XLIV). „Eu de țara asta nu mă despart”/ de Ion Bulei

Când a început războiul, toată atmosfera de la Curtea regală a României s-a schimbat. Până atunci, se străduiseră toți să devină prieteni unii cu alții. Dar când încep să se audă tunurile bătând la granițe se trezesc în tabere diferite. Se deșteaptă sentimentul de naționalitate în toți. Patriotismul iese de pretutindeni. Regina Elisabeta părea că uitase de naționalitate. Ba chiar de câte ori avea prilejul lăuda ce era franțuzesc și englezesc. „Acum se regăsi deodată Die Rheintochter (fiica Rinului).” Maria povestește că o dată a auzit-o pe regina Elisabeta spunând: „Să murim cu toții și să ne ducem în cer”, dar regele Carol i-a răspuns tăios: „N-am poftă să mor, viața prezintă prea mult interes; vreau să văd cum se sfârșește acest război”.

Sentimentele principesei la începutul războiului?… Barbu Știrbei îi povestește ce le-a zis și lui Carol I și Elisabetei: „Singura persoană populară în acest moment în România este principesa (Maria, n.n.), pentru că ea nu afișează sentimente austriece”. Maria Poenaru a rugat-o pe principesa Maria să-i spună reginei să nu mai vorbească „à tout venant, în favoarea Austriei”. Elena Perticari îi sugerează reginei să vorbească doar despre neutralitate, dacă de o participare a românilor contra germanilor n-o putea face, pentru că ea era total împotriva unei astfel de participări. Maria îi mai spune că atmosfera din familie e imposibilă. Nici măcar prințul și ea nu aveau aceleași sentimente.

Maria îi povestește de o discuție a Mariei Poenaru cu Elisabeta. Regina îi spune doamnei sale de onoare că ea simte după inima sa, că sentimentele pentru patria sa Germania sunt naturale. „Atunci Majestate, îi replică Maria Poenaru, Dvoastră nu i-ați iubit niciodată pe români?” N-a răspuns. Vorbea tot mai des de abdicare, dar Principesa Maria i-a zis că dr Mamulea e de părere că regele va muri înainte de a-și scrie abdicarea sa, pentru că regele e foarte bolnav.

La 8/21 septembrie 1915 principesa Maria îl cheamă pe Jean Perticari, căruia îi spune: „Veniți în ajutorul meu, sunt pierdută, nu știu ce să mai fac. Nu pot să scot nimic de la soțul meu, el nu vorbește niciodată, nu-mi spune nimic, nu vrea să-mi comunice nimic. Dacă regele abdică, el nu vrea să-l lase pe tron. Va fi silit să abdice la rândul lui și atunci eu voi deveni o simplă principesă germană. Când m-am căsătorit cu principele, am făcut-o pentru că el era principele României, unde eu trebuia să devin regină și nu principesă germană. Și acum iată că toată lumea vorbește de abdicarea regelui, urmată de cea a principelui, și Carol nu poate domni, el este minor. Atunci m-am gândit că pot să fiu regenta lui…” Și ea a început să plângă, cu lacrimi calde. „Sfătuiți-mă dvs care aveți încrederea regelui, o regență va fi război civil, cel mai mare rău posibil. Ce e de făcut?” Perticari o îndeamnă să meargă le rege. „–Dar nu e posibil, regina e tot timpul între noi.– Ei bine cereți o audiență singură. El vă va înțelege. Spuneți-i de neliniștile Dvs. Să vă sfătuiască el. El nu trebuie să abdice, Dumnezeu să ferească România de o astfel de nenorocire. El, cel luminat, care a cheltuit 48 de ani din viața sa pentru a crea un regat și o dinastie, va vedea limpede. – Nu, a fi principesă a Germaniei e îngrozitor. Am învățat să iubesc România, să trăiesc aici, nu pot s-o părăsesc.”

Maria știe de convorbirile diplomatice cu Rusia. Știe și ceea ce prințul Carol îi povestise în mașina care îi conducea acasă pe cei doi: „Rusia ne dă Bucovina și Transilvania, dar declară că ne ia Moldova până la Siret cu Galați și gurile Dunării”. Cum bine zicea Ecaterina Ghica: „Acest Traian (e vorba de împăratul Traian), care călătorea mult, ar fi putut să ne fi plasat în altă parte”. Elena Perticari îl întreabă și ea pe Carol (prințul) dacă e adevărat ce scria „Adevărul” despre o posibilă regență cu principele Nicolae și despre o posibilă pierdere a Moldovei de sud. Carol rămâne uimit și repetă că el va cere totdeauna integritatea teritorială în orice discuție. Simka îi spune că principesa Maria plânge cu lacrimi, cu tot corpul, pentru că nu vrea să fie principesă germană. Îi este milă de ea. Îl încunoștiințează și pe Costinescu, ministrul de finanțe, despre discuțiile lor. Acesta le potolește spunând că orice discuție cu Antanta pleacă de la recunoașterea teritorială. El îi declară Elenei Perticari că principesa, ea singură, e speranța românilor prin inteligența și prin voința ei. Costinescu știe de tristețea principesei, de momentele sale de plâns. Dar tot el știe că românii îl vor pe Ferdinand. Dacă acesta nu va voi să meargă cu românii, atunci o va face Carol, o va face prințul Nicolae, dacă nici el, atunci nou-născutul Mircea. Dar Perticari crede că o regență e periculoasă și dificilă, ea poate provoca dificultăți. Costinescu mai afirmă că situația principesei nu e limpede dacă se ține seama de faptul că ea nu poate fi regentă, Constituția neprevăzând o astfel de posibilitate. Dar ar fi cu adevărat păcat pentru Maria să nu fie regină, „e atât de inteligentă!”.

Lui Ottokar Czernin, Maria îi spune limpede că Tratatul din 1883 nu putea să împiedice România să meargă împotriva Austro-Ungariei. Și comentează Czernin: „Înalta doamnă niciodată cât a trăit regele Carol nu a avut curajul să vorbească atât de deschis despre acest tratat de fier, și regele, care desigur că gândește la fel cu soția lui, se temea, de asemenea, destul de mult de unchiul său pentru a cocheta cu aceste gânduri”.

Apoi Costinescu își arată multele sale reticențe la adresa lui Ionel Brătianu, pe care-l consideră mai prejos de sarcina pe care și-a asumat-o în fruntea guvernului țării; îl consideră slab, cât pe aci să meargă cu Austria dacă nu ar fi fost el să salveze situația, influențat de politica antirusească a tatălui său. Dar atunci erau alte timpuri, alți aliați. Apoi el e sub influența directă a regelui, care-l duce cum vrea. Îi mai spune că Brătianu nu e făcut pentru politică, și îi povestește că în urmă cu vreo 12 ani, când l-a întâlnit pe stradă și l-a întrebat unde merge, acesta i-ar fi răspuns: „La Voința Națională, fac politică, dar eu nu sunt făcut pentru ea”. Și, totuși, el nu va părăsi niciodată politica. Îi mai spune că Brătianu adoră grandorile, că-i place să fie adulat, că Vintilă e un sectar și că însuși ginerele său, Dinu, e la fel. Că Eugen Carada i-a influențat pe toți. Elena Perticari pune la cale o întâlnire între principesa Maria și Costinescu. Acesta i-a vorbit de nevoia de a-l convinge pe Ferdinand ca nu cumva să se gândească să abdice și el de la tron, urmând pilda lui Carol I, dacă acesta va face gestul. Maria, într-o ipostază mai optimistă, l-a liniștit pe Costinescu, spunându-i că raporturile sale cu Ferdinand au devenit din ce în ce mai bune, că ea e un fel de vox populi pentru Ferdinand, informându-l asupra a tot ce se discută în toate cercurile societății românești. La ideea de a părăsi „mon chez moi”, principesa îi spune Elenei Perticari: „Sufăr ca o condamnată; ieri am făcut un tur al camerelor mele, atingând obiectele și privindu-le ziceam: eu să părăsesc toate astea?”. Elena Perticari observă că ea ar putea rămâne și în cazul abdicării regelui, Ferdinand având majoritatea țării. Dar abdicarea nu se va întâmpla, insistă Perticari cu argumentația ei, pentru că regele nu va lăsa să se distrugă 48 de ani de domnie. Și, oricum, el nu va părăsi România chiar dacă va abdica, și va da sfaturile sale lui Ferdinand și Mariei. În cartea sa De la inima mea la a lor, scrisă în această perioadă, dar publicată mai târziu, Maria scrie: „Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare din cei șase copii ce i-am dat e unul din inelele acelui lanț pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma”. Și mai departe: „Ce fel? Să fiu nevoită să părăsesc această țară, care, în sfîrșit, ajunsese a mea și în inima căreia mă furișasem atât de încet, însă atât de temeinic? … Să-mi părăsesc menirea, viitorul și sfântul drept de a fi înmormântată în pământ românesc? Of, niciodată, niciodată.” Lui I.G. Duca îi mărturisea: „N-am venit în România ca, după 20 de ani, să renunț la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinerețea și nu m-am ostenit să dau țării acesteia moștenitori de Coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil. Eu de țara asta nu mă despart! Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț atunci când m-am măritat, altă patrie decât România eu nu am”. Maria trece printr-un moment greu. Din toate părțile auzea că regele Carol va abdica. Or, ce înțelegeri erau între rege și moștenitorul său, Ferdinand? Stabiliseră ei ca în caz de abdicare moștenitorul să facă la fel? Maria declară în Povestea… că era literalmente chinuită de această idee și nimeni nu-i spunea nimic. Erau momente în care Ferdinand nu-i vorbea. La toate insistențele ei, acesta rămânea mut. De aceea a făcut apel la Em. Costinescu.

O vizitează Carp, care-i spune că, dacă ar fi fost ascultat, România ar fi fost de mult pe câmpul de luptă alături de Austria „fără a ține seama de opinia publică”. La un dineu la Pelișor, Maria citește o scrisoare primită de la o femeie din popor, care o sfătuia astfel: să ia cu bine pe prințul Ferdinand și să-l ia de gât și să-i zică: Puișorule, fă așa și așa… Dacă așa va face, ea era Maria Înțeleapta.. Citește și un articol al lui Moruzi, în care acesta scria că dacă toți voiau să părăsească tronul, „un suflet de femeie va rămâne cu țara, care simte cu țara și cu toții vom striga: moriamo pro nostro rege Maria”.