Acum un veac (XLVIII). Pierde un fiu. Și o țară?/ de Ion Bulei

Când a început războiul, s-a considerat că nu era bine ca familia regală să rămână la Cotroceni, unde ar fi fost expusă atacurilor aeriene. Ferdinand și Carol pleacă la Scroviștea, unde era Cartierul General, iar Maria, cu ceilalți copii, pleacă la Buftea, în castelul prințului Știrbei. Prințul cedează castelul Mariei, el mutându-se în vechea căsuță de la intrarea parcului. După I.G. Duca, această mutare fusese o idee nefericită, pentru că a dat prilejul multor bârfe (desigur, apropo de relația cunoscută dintre Știrbei și regină). Repede, prea repede, vine Turtucaia. Construcția militară a României era un castel de nisip. Regina îi scrie regelui George al Marii Britanii, arătându-i cât de mari greutăți au de înfruntat țările mici, greutăți neștiute de țările mari. La 30 august-12 septembrie își începe activitatea în spitalele din București, cu o vizită la Sanatoriul Gerota. Aude pentru prima dată urarea răniților, la întrebarea dacă au dureri: „Da, mă doare, dar nu-i nimic, numai să te faci împărăteasa tuturor românilor”. Observă că de la începutul războiului „se pare că o linie de foc ne desparte de vremurile dinainte. Parcă mi-aduc aminte de altă țară, de alt popor, de altă viață, de alt eu!” Cu trecerea zilelor, observă că amenințarea cu ocupația e tot mai reală. „Grozăvia e că suntem neștiutori ca niște prunci în meșteșugul războiului, și atât de neînvățați!” Ea nu acuză pe nimeni, pentru că s-ar fi acuzat pe ea însăși ca membră a acelei elite politice, care se dovedise, în acele momente, a fi de o condamnabilă incapacitate. La cererea lui Ferdinand, îi scrie o scrisoare țarului, cu formula Scumpul meu Nicky (la fel, se adresează și regelui George: Scumpul meu George) și iscălită ca și aceea către monarhul britanic cu alintătorul Missy. Era o scrisoare de ajutor: „Ca femeie și ca regină, îți adresez acest apel ție, ca om și ca împărat. Trimite-ne fără întârziere ajutorul ce-ți cerem… Cred că situația noastră militară e cât se poate de primejduită; ne aflăm în fața unor puteri dușmane mult mai mari de cât erau de așteptat; așadar, dacă e vorba să nu fim distruși, trebuie să fim ajutați și numai tu singur, Nicky, ne poți ajuta și trebuie să ne ajuți”. O telegramă asemănătoare trimite și regelui italian la 20 septembrie/3 octombrie.

„E îngrozitor când începi să-ți pierzi încrederea în cei care conduc”, exclamă regina în septembrie 1916. Dar și ea făcea parte totuși din elita conducătoare. Nu era însă conducătorul suprem. „Aș vrea să fiu eu rege – poate aș fi un rege rău, dar n-aș îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineața până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre, dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experiențe”. Suna bine, dar dușmanul intra în țară. „Cine minte? A cui e vina? Ce e putred?” Îi acuză pe Ferdinand și pe Carol că nu se duc pe front. „Sunt regina țării acesteia și nu pot sta cu mâinile în sân privind-o cum piere! Carol trebuie să umble printre soldați. Cei de la Cartierul General se mișcă atât de încet încât întotdeauna spun că Nando sau Carol trebuie să plece să viziteze trupele când va fi situația mai bună. Dar situația nu se îmbunătățește deloc și atunci când vor mai pleca? … Oamenii încep să se întrebe de ce n-a fost văzut până acum niciunul din ei printre soldați – nici nu e de mirare”. Pentru Maria rezistența depindea de moralul oamenilor. Ori Ferdinand nu avea voință. „Cred că nu se ridică la înălțimea situației, fiindcă pur și simplu nu e în stare să dea ordine”. Nici Brătianu nu i se pare mai breaz. Nu avea mână sigură, lăsa lucrurile la întâmplare. Regina îi cere chiar o acțiune autocratică. E nevoie de un braț puternic și pentru a pedepsi și pentru a ajuta”. Și din nou regretă că nu e ea regele. „M-aș duce peste tot, aș vedea totul, aș vorbi cu soldații și aș rămâne printre ei până aș ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume”. Regina e convinsă că nu toți își fac datoria. Ori era vremea pentru acțiune, „acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă. Orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie țara”. În atmosfera de război orice lucru pare mai apăsător și mai plin de spaimă. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, la durerea națională pe care o trăia România în 1916 se adaugă pentru regina Maria și una personală; fiul ei, Mircea, de doar 3 ani, se îmbolnăvește de febră tifoidă. Era de mirare cum contractase copilul boala, în condițiile în care el nu ieșise de la Buftea și nimeni de acolo nu se mai îmbolnăvise de febră tifoidă. Și boala înaintează repede. La 8 octombrie, dr. Romalo îl cheamă la patul copilului pe dr. I. Cantacuzino. El confirmă diagnosticul. O vede și pe regină. „N-o mai văzusem de aproape pe regină de la campania din 1813. Am găsit-o îmbătrânită și foarte preocupată. Cu un singur cuvânt ea îmi confirmă știrile grave din Dobrogea și adaugă că noutățile sunt proaste și dinspre Valea Buzăului.” Analizele de laborator confirmă boala prințului de febră tifoidă. Plus o amigdalită streptococică. La 11 octombrie, dr. I. Cantacuzino e chemat din nou. Consultă copilul. „Este somnolent, palid, cu aspect de intoxicat. Temperatura nu-i scade nicio clipă sub 400. Este o septicemie de formă toxică neliniștitoare. Impresia mea e proastă.”

Ca ofensiva bulgară în Dobrogea. Regina are impresia că pierde dintr-o dată și copilul, și țara. Și chiar pierde două treimi din țară. Pe copil îl pierde, la 20 octombrie/2 noiembrie. De sărbătoarea morților. Cu patru zile mai înainte fusese ziua ei. A 41-a aniversare. Pleacă din București. Să-și aline suferința cu alte suferințe, vizitând pretutindeni spitale și amenajări spitalicești. Ajunge la Bacău, apoi la Tețcani, la Tg. Ocna, la Comănești, unde era și statul major al lui Prezan, la Adjud, unde are și un accident de automobil. „Văzui atâta suferință, suferință pretutindeni, ceea ce nu-mi ușura inima apăsată.”

 Revenită la București, se reîntoarce la spitalul ei. „Umblai printre răniți. Nu trebuie să mă închid cu egoism în propria mea durere, îmi făcui inspecția obișnuită, dar în mine s-a schimbat ceva, ceva care niciodată nu va mai putea fi ca înainte. Împart tuturor vorbe bune și sfaturi, le zîmbesc, le ascult plângerile, dar propria-mi durere mă cuprinde și mă închide într-însa ca într-un înveliș ce mă desparte de ceilalți.” Ministrul Angliei, Barclay, instalează un spital la București. Numele lui, la propunerea reginei, e „Mircea”. Avioane germane bombardează Buftea (se aflase unde se adăposteau regina și familia ei). Noroc cu prevăzătorul Barbu Știrbei, care construise un adăpost. Muncește fără răgaz. În fiecare zi vizitează alt spital. Află că Oltenia e ocupată. Regretă posibila distrugere a Hurezului și a bisericii albe de aici (îi plăcuse locul acela și ceruse să fie înmormântată aici, atunci când ceasul avea să vină). La 10 noiembrie, la Martha Bibescu, discută despre ce va fi în cazul ocupației Bucureștiului. Martha îi spune că va rămâne pe loc și va folosi ocupația germană pentru a scrie literatură. „Așa e firea Martei; ea poate face orice à froid”. În ceea ce o privește, Maria, ca regină, nu poate fi luată prizonieră. Oricum, n-avea de gând să rămână în teritoriul ocupat. „Uneori, a fi femeie e ceva ce te umple de disperare. Despre o femeie se crede că nu e în stare să ajute la nimic și, totuși, uneori ea poate vedea o stare de lucruri cu o limpezime dureroasă. Acum știu că vom fi nevoiți să fugim. Da, iată unde am ajuns, trebuie să fugim.” La 12 noiembrie, se hotărăște plecarea reginei spre Moldova. Deocamdată nu se știa unde. Își ia rămas bun de la rege și de la cei din Cartierul General, de la spitalul ei (de aici sunt evacuați și bolnavii). Sunt scene emoționante descrise de Maria în Povestea… ei. Apoi de la Cotroceni, de la casa care fusese a ei timp de 23 de ani, „casa pe care o înfrumusețasem și o împodobisem, casa cu care mă mândrisem și pe care o iubeam”. Și, mai ales, se smulgea, ca o mamă pribeagă, de la mormântul micuțului Mircea. Apoi a scris o scrisoare în nemțește și a lăsat-o intendentului spunându-i s-o dea „oricui va veni în locul nostru”. Ultima ființă de la care își ia la revedere e prințul Știrbei. „El se întorcea la Cartierul General ca să fie alături de rege. Ne strânserăm mâna, fără să ne întrebăm unde și când ne vom mai întâlni. Nu existau cuvinte ca să ne rostim deznădejdea.” Cu un tren al ei, ticsit de bagaje și de lume (erau fiicele ei, doamnele ei de onoare, numeroși servitori; era și Nadejda Știrbei cu fiicele ei), pleacă spre Moldova. Două săptămâni vor rămâne în tren. Aghiotantul ei, Ballif, îi găsește o locuință la Iași, în casa comandamentului militar. Peste năvălirea rușilor în Iași venea acum puhoiul de refugiați. Haos, panică, autorități care nu mai știau pe unde s-o apuce. Hotărârea de transferare la Iași a unor ministere, mutarea parțială a altora, evacuarea tezaurului, convocarea parlamentului se decide în ședința Consiliului de miniștri din 11/24 noiembrie 1916. Deja de mai înainte începuse evacuarea arhivelor, a tezaurului Băncii Naționale, a Casei de Depuneri… Pentru încartiruirea populației evacuate se înființează comisii de încartiruire, spații de locuire în diferite clădiri ale primăriilor, ale particularilor… Pentru găzduirea la Iași a unor personalități se amenajează pentru Marele Cartier localul Școlii militare, în fața Școlii se instalează Comandamentul Corpului IV de Armată, regele, regina cu toți copiii (ulterior, regele) se mută pe str. Lăpușneanu, în Casa Cuza, Barbu Știrbei în Copou, I.I.C. Brătianu pe str. L. Catargiu, I.G. Duca, V. Brătianu, V. Morțun în Palatul Mitropolitan…

Retragerea civililor se face fără niciun plan, fără niciun sprijin din partea autorităților, care-și pierd capul. Sute de mii de oameni pleacă în bejenie fără să știe unde. Sunt mii de mărturii din acele zile care descriu dezastrul. Spicuim la întâmplare. Iată-l pe Nichifor Crainic, proaspăt absolvent al Facultății de Teologie din București: „Arde țara noastră. Drumurile sunt val-vârtej de care, de căruțe și de oameni, bărbați, femei și copii de-a valma, căzând în băltoace și ridicându-se plini de noroi. Câte o femeie o ia razna pe câmp cu pruncul în brațe, poate nebună de groază. În mulțime, soldați răzleți din unități sfărâmate au luat și ei drumul Moldovei”. I.G. Duca ne păstrează și el o amintire din acele vremuri de bejenie: „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor erau lăsate pradă corbilor”. Și Duca prezintă și spectacolul tinerilor neînrolați încă în armată, dar care urmau să fie și care, neputând fi transportați spre Moldova cu trenul, mergeau pe jos, iar unii erau desculți, alții n-aveau haine, cerșeau mâncare… Imagini ale dezastrului și ale incapacității unei clase conducătoare care dădea astfel exemplul neputinței sale. Pagini de durere, cum întâlnim de pildă la O. Goga, care descriu o istorie a pierzaniei unui popor. Și la vecinii sârbi războiul lăsa urme teribile, dar stăruia peste durere mai multă demnitate. Tocmai în aceste zile, principele Carol demonstra unde se ajungea atunci când demnitatea lipsea, adică la chefuri și plimbări în automobil cu femei. Regina Maria, la 12-25 noiembrie, se duce la Ferdinand, aflat în acel moment la Periș. Se duce să-și ia rămas bun și să-i vorbească de Carol. Ea era de părere că principele trebuie să meargă pe front. Ferdinand nu voia să-i pună viața în pericol. „Avurăm câteva convorbiri în care îi spusei tot ce aveam de spus.”

Până la găsirea unei soluții de cazare, Maria locuiește în tren. Compară trenul lor cu un tren spital rusesc, a cărui bogăție „ne făcea să ne simțim smeriți, ponosiți, săraci”. În curând, situația se va schimba. Iașul era ticsit de trupe rusești. Se așezaseră în bivuac la Copou sau în preajma gării. Traversau orașul cu fanfara în frunte, care cânta marșuri ce sunau ca marșurile funebre. Cadența însă era repede, ca de marș militar. Își amintește dr. I. Cantacuzino: „Aceste trupe se compun exclusiv din infanterie; oamenii sunt bine îmbrăcați, cu mantale lungi căptușite cu blană de oaie, încălțați cu cizme, bine hrăniți. Viciul lor este beția, o beție la fel de imperioasă cum este pentru un morfinoman nevoia de morfină. Lipsa sau refuzul de a li se da alcool îi face furioși. Ei plătesc alcoolul la orice preț și au jefuit pentru a bea toată apa de colonie de calitate inferioară, vândută de droghiștii și de coaforii din oraș. Ofițerii în special se îmbată ca niște brute”. Transportul acestor trupe se efectuează cu o încetineală exasperantă. Debitul căilor ferate este atât de slab și organizarea mișcării trenurilor este atât de proastă, încât din douăzeci ele s-au redus la trei. Este momentul în care Take Ionescu îi mărturisește lui Cantacuzino că, dacă ar fi știut că dezorganizarea va fi totală, el n-ar fi îndemnat la război.