Aderarea la zona euro. Știm unde intrăm?

Tema adoptării de către România a monedei euro a ajuns din nou în lumina reflectoarelor după ce a devenit clar cât de nerealistă a fost stabilirea anului 2015 ca dată de intrare în zona euro. Cu puține excepții, dezbaterea este dominată doar de ce trebuie să facă România, dar se vorbește rar despre cum ar trebui să arate zona euro pentru ca să merite să i te alături sau măcar să știi la ce să te aștepți.

Teoria zonelor monetare optime determină condițiile pe care trebuie să le satisfacă țările participante pentru ca uniunea monetară să fie atractivă, adică să asigure că beneficiile sunt mai mari decât costurile.

Așadar, analiza oportunității aderării României la euro, la un moment dat, trebuie să conțină neapărat și un capitol dedicat evaluării funcționării uniunii monetare.

Pentru acest lucru este nevoie să vedem mai întâi cum s-a luat decizia privind înființarea euro și mai ales felul în care contextul politic și economic din acel moment a influențat luarea deciziei privind adoptarea monedei unice. Iar apoi să evaluăm reforma actuală a guvernanței economice în UE, în contextul actual.

Deși decizia politică a fost decisivă, Tratatul de la Maastricht, care a consfințit stabilirea uniunii economice și monetare, a fost dramatic influențat de curentul economic dominant din acea vreme. Paradigma “Marii Moderații”, la modă atunci, presupunea că stabilitatea macroeconomică se poate realiza doar prin utilizarea politicii monetare. Aceasta se reducea la urmărirea stabilității prețurilor (inflație mică și stabilă), utilizând un singur instrument: rata dobânzii. Politica fiscală voluntară era dezavuată, lăsându-se practic totul pe seama stabilizatorilor automați. Managememtul cererii, inventat de Keynes, devenise desuet. În plus, se considera că stabilitatea macroeconomică era decuplată de evoluțiile de pe piețele financiare (care oricum se autoreglau).

Nu este deci de mirare că Tratatul de la Maastricht și apoi legislația secundară, în special cea prin care s-a stabilit Pactul de stabilitate și creștere, a preluat perceptele Marii Moderații. Astfel, UEM s-a dotat cu o politică monetară cu un mandat foarte rigid, prin care stabilitatea prețurilor devenea o obsesie periculoasă. Nu pentru că stabilitatea prețurilor ar dăuna, dar pentru că aceasta nu poate rezolva singură problema stabilității macroeconomice, mai ales în condițiile unei economii foarte deschise și expuse unor fluxuri financiare uriașe. Politica fiscală rămânea o prerogativă națională, căreia i se punea însă o cămașă de forță, și anume Pactul de stabiltate și creștere, care impunea restricții privind deficitul bugetar și datoria.

În esență, acest model economic privilegia dereglementarea piețelor și rolul cât mai mic al statului. Modelul instrumenta de fapt o opțiune ideologică majoră care a debutat cu decizia Fed-ului, în 1979, de a urmări stabilitatea prețurilor. A urmat independența băncilor centrale, liberalizarea industriilor de rețea (privatizarea monopolurilor naturale), reducerea nivelului impozitelor și taxelor, dar mai ales schimbarea structurii lor, prin transferul sarcinii fiscale de la impozitele directe la cele indirecte (de la impozite progresive la impozite regresive, adică de la “Robin Hood direct” la “Robin Hood invers”) și, nu în ultimul rând, prin înlocuirea avantajelor comparative cu avantajele competitive. În sinteză, consecința aplicării acestui model conduce la demantelarea treptată a “statului bunăstare”, denumit peiorativ “statul asistențial” (chiar dacă inerțiile se dovedesc puternice, în special în UE).

Încrederea oarbă în piețe dereglementate (cu imperfecțiuni majore) a condus la abandonarea managementului privind atenuarea ciclurilor economice, către piețele care se autoreglează. Ideea dominantă contestă că imperfecțiunile pieței produc ciclurile economice și consideră că acestea sunt cauzate de șocurile tehnologice, adică de șocurile pe partea de ofertă și nu de cele pe partea de cerere. De asemenea, ciclurile pot fi declanșate de schimbările de preferințe, șomajul fiind de fapt consecința faptului că muncitorii vor să se odihnească mai mult. În această versiune a lumii, “Marea Depresiune” din anii ’30 a fost de fapt “Marea Vacanță”!

Acest peisaj ideologic care a încadrat decizia politică de adoptare a monedei unice a dat câștig de cauză școlii care considera că uniunea monetară poate precede uniunea politică, adică poate precede integrarea politicilor economice.
Uniunea monetară a fost astfel lansată cu puternice asimetrii structurale între țări și cu mecanisme de ajustare slabe, în special pentru că lipseau mobilitatea lucrătorilor și aranjamentele de preluare comună a riscurilor.

Astfel, asigurarea împotriva șocurile asimetrice, printr-un buget central, care să permită transferuri fiscale automate, cum recomanda teoria zonelor monetare optime, n-a fost prevăzută. În schimb, au fost asimilate modelele economice care prevedeau că asigurarea privată contra șocurilor poate fi realizată fără probleme de piețele financiare.

Faimoasele criterii de la Maastricht au fost stabilte doar pentru indicatorii nominali, urmărind de fapt doar ținerea în frâu a inflației, și nu pentru indicatorii reali ai economiei. Acest lucru a făcut posibilă intrarea în zona euro a unor țări cu fundamente slabe. Niciun mecanism de asigurare a convergenței reale în zona euro nu a fost prevăzut.

Credința în funcționarea rațională a piețelor a făcut ca majoritatea economiștilor să parieze pe efectele stabilizatoare și de convergență ale integrării monetare și financiare.

Astfel, se aștepta ca diversificarea portofoliilor și accesul la piețele de credit să decupleze, cel puțin parțial, venitul național de producția națională și cererea națională de venitul național. Ideea că nu contează cine este proprietarul activelor fizice, ci contează doar ca acestea să fie create și utilizate pentru a produce bunăstare, a însoțit fundamentalismul de piață care recomanda retragerea statului spre rolul de facilitator de mediu cât mai favorabil pentru afaceri.

Credința în perfecta funcționare a piețelor financiare a împiedicat economiștii captivi noilor modele economice să imagineze o criză a balanțelor de plăți în UE. Astfel, Tratatul de la Maastricht nu a prevăzut nici un cadru de sprijin în cazul unei crize a balanțelor de plăți. Între timp, clauzele de salvgardare care permiteau restricționarea temporară a mișcărilor de capital în caz de dificultăți economice au fost abrogate. Uniunea monetară a fost lansată la apă cu prezumția naivă și iresponsabilă că furtunile nu vor mai apărea.

Furtuna a venit sub forma unui tzunami devastator și UEM a fost lovită năprasnic fără a avea la îndemână instrumente de limitare și combatere a crizei la nivel european.

Ce s-a întâmplat după izbucnirea crizei? Inițial, răspunsul la nivel global a fost unul de inspirație keynesiană, prin asigurarea stimulilor fiscali de către principalele țări dezvoltate, reușindu-se astfel evitarea răului cel mare: depresiunea globală. În UE, răspunsul la nivel strict european a fost totuși timid, dar coordonarea statelor mari a permis asigurarea impulsurilor fiscale naționale. Sistemul financiar a fost salvat de la colaps cu ajutorul banilor cetățenilor. Din 2010, de la reuninea G20 de la Seul, entuziasmul pentru politici keynesiane s-a diminuat brusc. Datoriile suverane crescute, din cauza transferurilor pentru salvarea băncilor și scăderii veniturilor publice datorită recesiunii, au devenit motivul principal de îngrijorare. Deși criza a fost cauzată de un eșec monumental de piață și, în consecință răspunsul logic ar fi fost remedierea imperfecțiunilor pieței prin reglementare adecvată, atenția s-a concentrat asupra datoriilor suverane și indisciplinei statelor.

UE a excelat în a promova conceptul consolidării fiscale expansioniste. În 2010, miniștrii de finanțe au comandat profesorului de economie de la Harvard, Alberto Alesina, un studiu privind efectele consolidării fiscale. Alesina, utilizând o metodologie contestată ulterior, a livrat ceea ce doreau să audă miniștrii de finanțe: consolidarea fiscală prin tăierea drastică a cheltuielilor, conduce la creștere economică, prin canalul încrederii piețelor. Jean-Claude Trichet, președintele BCE, a contribuit și el la triumful consolidării fiscale expansioniste. S-au impus măsuri de austeritate simultane de o severitate fără precedent.

În sinteză, diagnosticul eronat al crizei a condus la un cură greșită: tratarea indisciplinei statelor în loc de tratarea indisciplinei piețelor. Criza este utilizată chiar ca o oportunitate de a consolida modelul economic care a provocat-o. Paradigma Marii Moderații a rămas practic la modă. Criza este tratată ca un deficit de ofertă, remediabil prin reforme structurale în direcția liberalizării (dereglementării) în continuare a piețelor, în loc să fie tratată ca un deficit de cerere, remediabil prin expansiune fiscală, mai ales în condițiile în care politica monetară nu mai are tracțiune.
Similar cu felul în care contextul ideologic a influențat decisiv soluția pentru uniunea monetară în Tratatul de la Maastricht, contextul ideologic actual influențeză reforma în curs a guvernanței economice a zonei euro. Amendarea legislației secundare, prin “pachetul celor 6 legi” și “pachetul celor 2 legi”, precum și inițiativele politice la cel mai înalt nivel, ale Consilului European – Pactul Euro plus și Pactul fiscal – au mers toate în direcția impunerii disciplinei bugetare severe și pemanente (vezi obligația de a ancora constituțional prevederile referitoare la disciplina severă a bugetului public).

Foaia de drum pentru o “uniune economică și monetară veritabilă”, inițiată în paralel de Comisia Europeană și Consiliul European, definește vag și ambiguu uniunea bancară și mai ales uniunea fiscală, ca elemente de stabilizare și asigurare împotriva șocurilor externe. Orice tansfer de tip fiscal este condiționat de măsuri severe de austeritate și reforme structurale, după modelul doctrinei FMI, un doctor care, de-a lungul timpului, mai degrabă a omorât pacienții decît să-i vindice.

Fără schimbarea modelului economic global, cu Wall Street ca principală sursă de inspirație, “uniunea economică și monetară veritabilă”, riscă să repete deficiențele structurale de la Maastricht. Nu s-a propus până acum nicio măsură pentru descurajarea fluxurilor financiare destabilizatoare și care nu reflectă fundamente economice. Schimbarea direcției fluxurilor private în prezent nu reflectă decât ajustarea de după criză și nu reprezintă nicio garanție că lucrurile nu se vor repeta în noul ciclu. Mecanismul de ajustare propus și în funcțiune în prezent este devaluarea internă în țările periferice. Acesta era de fapt mecanismul de ajustare al regimului standardului aur din timpul hegemoniei britanice în secolul XIX. Emanciparea socială redusă din acea vreme permitea utilizarea acestui tip de ajustare. Utilizarea lui în prezent este o teribilă involuție și poate provoca instabilități sociale și politice majore.

Competitivitatea în afara costurilor, bazată pe tehnologia la vîrf, în nord, combinată cu competitivitatea prin costuri, bazată pe scăderea drastică a salariilor lucrătorilor, în sud, este rețeta pentru divergență, nu convergență.

Tratarea asimetrică a deficitelor (cu severitate) și a surplusurilor (cu îngăduință) de cont curent este iarăși un semnal de prost augur pentru reforma guvernanței economice în UE.

În acest context, ce ar trebui să facă România? Până acum, România, invocând “statul la masa principală”, a aderat cu entuziasm, fără să fie obligată, la toate inițiativele pentru promovarea austerității, ambalate iscusit în atrăgătoarea chemare pentru competitivitate, precum Pactul euro plus și Pactul fiscal. Suntem așadar imunizați la virusul austerității, care va bântui nonșalant în “veritabila” uniune economică și monetară.

În plus, programul principal al UE (vezi Analiza anuală a creșterii asociată cu Semestrul european) care urmărește de fapt restrângerea statului prin austeritate și reforme structurale, este aplicat în România, sub monitorizarea severă a FMI, cu sârg. Fără FMI este însă și mai rău pentru că vine verdictul nemilos al piețelor.
Euroizarea masivă a economiei românești lasă o marjă minimă de manevră politicii monetare, așadar costurile pierderii cvasi-autonomiei sunt de fapt mici. În condițiile în care Italia, Spania și acum deja și Franța, sunt considerate insuficient de competitive, își imaginează cineva că România va fi aptă competitiv, pentru zona euro, în viitorul previzibil? Competitivitatea este utilizată de fapt în discursul politic european, ca un pretext pentru promovarea unor măsuri nepopulare. De altfel, competitivitatea este un concept vag definit. Oricum, competitivitatea se poate defini doar în termeni relativi. Pentru ca o țară să fie mai competitivă, este necesar ca cel puțin o altă țară să fie mai puțin competitivă. UE pare în prezent și în viitorul previzibil mai degrabă un generator de divergență decât unul de convergență. În acest context, este foarte puțin probabil să fim “suficient de competitivi” curând.

Pachetul celor 6 legi, în vigoare din 2012, prevede, pe lângă supravegherea severă a disciplinei fiscale, și supravegherea macroeconomică, ca noutate. Până acum, Comisia Europeană nu a dat niciun semnal că se gândește să propună adăugarea la criteriile nominale și alte criterii legate de economia reală. Teoretic, o țară poate simultan îndeplini criteriile nominale de aderare la euro, aflându-se în procedură de dezechilibru macroeconomic. Așadar, UE nu a sugerat până acum, cel puțin explicit, că ar închide poarta celor care îndeplinesc criteriile nominale, dar nu și criteriile legate de economia reală. În acest context european, de exigență minimă privind economia reală și exigență maximă privind disciplina fiscală, discuția privind realizarea convergenței nominale versus realizarea convergenței reale, drept criteriu pentru data aderării României la euro, are mai puțină relevanță. În condițiile probabile de îndeplinire a criteriilor nominale de la Maastricht în câțiva ani, decizia va fi una politică de ambele părți, România, pe de o parte și UE, pe de altă parte. Pronosticul meu este că toate țările care vor să intre în zona euro, o vor face până în 2020. Cred că vor fi chiar încurajate s-o facă. Nu se prevede ca zona euro să devină o zonă monetară optimă, ci ca și în prezent un spațiu economic în care se folosește o unică monedă euro nominală, dar mai multe monede euro reale, depinzând de locația geografică. În fond, impunerea austerității și a procesului de dezemancipare socială sunt mai eficace în interiorul zonei euro decât în afara ei.

Așadar, cu “modelul economic Wall Street” dominant în lume și cu UE copiindu-l fără discernământ, înăuntrul sau în afara zonei euro, viața va fi oricum grea. Costurile situării la periferia UE sunt mari, cu sau fără moneda euro, iar saltul pe o orbită superioară este foarte dificil, tocmai pentru că modelul economic global actual lasă foarte puține șanse convergenței.

Modelul european substituie treptat solidaritatea, ca concept fondator, cu responsabilitatea statelor. Fără un dozaj optim între solidaritate și responsabilitate, UE, în ansamblul ei, nu este sustenabilă. Modelul economic global actual, care încurajează inegalitatea între state și în interiorul statelor, este, de asemenea, nesustenabil.

Pentru a face lumea și UE locuri mai bune, trebuie mai întâi să le înțelegem. Este primul pas pentru a contribui, modest, la schimbare. Reinventarea bugetului ca instrument de politică economică în UE și în statele membre poate fi una dintre aceste schimbări.