Adevaratele prietenii...

…Sunt cele livresti. Singurele in care ma pot adaposti fara rezerve. In care merg pana la capat. Le aleg dintre scriitorii in viata, la ale caror romane, citindu-le, am exclamat: “Eu am scris asta! Cand am si scris-o?!” Sigur, ei nu stiu ca exist. Firesc mi s-ar parea sa stie… Ma refer la britanici. Pe ei ii prefer.

Eu nu beau niciodata cafea, dar, cand am chef de vorba, obisnuiesc sa-l invit pe Ian la o cafea. Bea doar el. Ca sa nu bea singur, tine neaparat sa-mi ofere o ciocolata calda, englezeasca. N-o beau nici pe aia, ma prefac c-o beau. Trancanim despre roman. Despre gaura neagra dintre romane. Panica, angoasa. Cat de greu e sa gasesti un nou subiect. Recunoaste starea, a trecut si el prin ea. Tacem o vreme, apoi rupem aceeasi fraza: “Esti de acord cat de dificil se scrie o scena buna de sex?”. Amandoi stim asta… Il iscodesc cat a lucrat la cea din Inocentul. Dar la cea din Ispasire? Nu-i dau ragazul sa-mi raspunda. Ma reped sa-l intreb, apropo de Inocentul, dar si de Mangaieri straine, de unde atata cruzime si morbiditate intr-o faptura asa de fragila ca el. Ma priveste sever de sub lentilele mici, rotunde. Ma apar. Ii spun ca asta ma intreaba si pe mine Dan C… Rad si McEwan e curios de ce rad. Ii spun ca mi-am amintit cum am descoperit eu plagiatul dupa un fragment din primul lui roman, Gradina de ciment. Cum ii stiam romanul aproape pe de rost. Cum i-am invidiat titlul. Cum, citind ulterior Sfarsitul orelor, al lui Christophe Dufosse, ajunsa la scena in care cei doi, frate si sora, isi compara trupurile din talpi pana la limba si dinti, am avut sentimentul unui deja-vu. Mai ales ca la francez scena e gratuita. In schimb, secventa originala, din Gradina de ciment, premergatoare incestului, e prea puternica sa se poata uita!
McEwan ma asculta tot mai amuzat. Se reasaza mai comod, in afara mesei, paralel cu masa, picior peste picior. Isi aduna bratele la piept si se apleaca usor din bust de cateva ori, parca ar vrea sa-si ia zborul. Ii detaliez cum am divulgat eu plagiatul in Dilemateca. Cum Marius, calatorind mai apoi la Londra, i-a povestit totul lui Deborah Rogers, agentul… “Stiu, am aflat de la Deborah”, mi-o reteaza Ian. Il cunosc si pe Marius. Destept baiat! Tocmai mi-a luat un interviu…
Curand, nu-l mai urmaresc. Nu-l mai “vad”. Stiu ca l-am pierdut pe moment. Ma gandesc cat de la indemana mi-ar fi acum un Ishiguro. Pedantul, inflexibilul Kazuo. Cu care as vorbi tot despre roman, insa, fireste, altceva…