Adio, Charlie!/ de Tudor Călin Zarojanu

Se vor scrie câteva cărți. Poate se va face un film de lung metraj, sigur un documentar. Dacă vor apărea elemente noi în anchetă – lucru puțin probabil – vor mai fi știri două sau trei zile. În scurt timp, tirajul revistei va reveni aproape la normal – dacă n-a făcut-o deja până la ora la care citiți aceste rânduri –, cu un posibil plus de 10-15%.

Va mai fi un moment de puternică emoție, la comemorarea unui an de la evenimente. În rest, drama de la Paris va fi menționată, când și când, în statisticile și prezentările de sinteză privind fenomenul terorismului.

Așa merg lucrurile. Despre 9/11 mai vine vorba, dar cine și când mai pomenește azi de sângeroasele atentate de la Londra, Madrid, Moscova, Beslan, Șarm el Șeikh…?

Încât cred că, înainte de-a deveni istorie, ar trebui să ne întrebăm cu ce rămânem după crimele aberante dintr-o redacție și dintr-un magazin din Orașul Luminilor?

Rămânem – trebuie să rămânem – în primul rând cu conștiința faptului că libertatea de expresie este atât de importantă încât încălcarea ei, cu brutalitate, poate scoate în stradă milioane de oameni, deciși s-o apere. Și când te gândești că, înainte de 1990, libertatea cuvântului era interzisă pentru zeci, sute de milioane de oameni din Estul Europei și uneori era plătită chiar cu viața!

Rămânem cu un tot mai accentuat sentiment de insecuritate, oriunde, oricând. De ani de zile încoace, teroriștii din toată lumea parcă s-ar fi pus de acord să risipească liniștea, sistematic, în locurile cele mai civile cu putință: școală, teatru, discotecă, transport în comun, piață alimentară, lăcaș de rugăciune, tabără de elevi, redacție, magazin… Iar faptul că atacurile s-au produs, totuși, într-un număr limitat de state, este din păcate mai degrabă o chestiune de logistică, resurse și buget. Mai mult, chiar, terorișii au lovit deja în toate statele cu sisteme de securitate de înalt nivel, drept care e sigur că, atunci când se vor decide, nu va fi nicio problemă s-o facă și în țările cu „firewall”-uri mai modeste.

Rămânem, în același timp, cu un tot mai puternic conflict între toleranță, democrație, civilizație, atitudine corectă politic, globalizare și – de partea cealaltă – indignarea și chiar furia de a constata că toate acestea pot fi călcate în picioare și scăldate în sânge cu o singură apăsare pe trăgaciul unei arme automate sau pe telecomanda unei încărcături explozive. Putem să ne facem că nu vedem, dar nu cred c-ar folosi la ceva: pe multe buze plutește întrebarea „Oare n-am greșit cu atâta toleranță?”

În fine, rămânem cu constatarea unui lucru pe care, de asemenea, în cea mai mare parte a timpului refuzăm să-l acceptăm sau pur și simplu nu ne gândim la el deloc: nu trăim într-o singură lume! Populația Pământului trăiește în mai multe universuri extrem de diferite, iar faptul că interesele economice, strategice, pragmatice ne fac să ținem legătura toți cu toți este departe de-a asigura fundamentul unei civilizații continue. Trăim într-o lume atât de eclectică încât unii îi pot ucide pe alții pentru o glumă, pentru o caricatură, pentru o privire care li s-a părut necuvenită, pentru felul în care se îmbracă, pentru orice altceva.

Sunt doar câteva dintre lucrurile la care va trebui să ne gândim bine în perioada următoare. Altfel, oamenii aceia vor fi murit degeaba, iar noi vom spune peste umăr, grăbiți, „Adio, Charlie!”.