Adrian Vasilescu: Cine dicteaza pe piata creditelor

Creditul e un contract intre doua parti: una imprumuta, alta se imprumuta. Banca Nationala, obligata prin lege sa-si asume raspunderi privind diminuarea riscului instabilitatii financiare a tarii, e nevoita sa vegheze la interesele ambelor parti.
E clar care sunt grijile partii care se imprumuta: sa plateasca ratele, luna de luna. Societatea beneficiaza de doua ori: o data, apar stocuri de case noi sau sunt vandute mai multe bunuri de consum; a doua oara, cei care si-au luat case sau alte bunuri pe credit vor avea o grija marita sa nu-si piarda slujba. Fiindca daca isi pierd slujba isi pierd bunurile. Ceea ce inseamna ca vom avea mai multa munca si mai multa performanta.
Dar griji mari are si partea care imprumuta. Mai intai, e nevoie sa aiba ce sa imprumute. Sa fie finantata, pentru ca mai departe sa poata finanta. Apoi, i se cere sa fie cu ochii in patru in selectarea clientelei. Ca sa nu-si piarda banii acordand credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Si, in egala masura, sa nu dea bani unor visatori, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea candva sa-si piarda sursa de venit si, in consecinta, sa-si piarda bunurile cumparate pe datorie ori chiar casa.
Normele BNR reglementeaza piata creditelor. Fara sa dicteze. De dictat dicteaza pretul. Creditul scump e prea putin atractiv.
Dar cine dicteaza scumpirea sau ieftinirea creditelor? Multi spun: Banca Nationala. Si chiar asa gandesc, ca Banca Nationala traseaza directia de miscare a creditului. Realitatea e insa cu totul alta. Nimeni, la Banca Nationala, nu are o bagheta magica prin a carei miscare sa indice: credit scump ori credit ieftin. Factorii determinanti sunt in economia reala. Banca Nationala doar vegheaza ca dobanzile sa nu se rupa de miscarile din economie. Semnalele vin din piata. Nici piata, insa, nu lucreaza de capul ei, fiind nevoita sa tina seama de inflatie, de productivitatea muncii, de competitivitate.
De ce e aratata insa cu degetul Banca Nationala? Unii critici, chiar dintre economistii seriosi, nu pot sa creada pentru nimic in lume ca nu BNR stabileste cat sa coste creditul. Pentru ei este de neinchipuit ca verdictul il da piata. Le-a ramas intiparita in minte ideea ca deciziile sunt luate de institutii. Si nu-si pot imagina ca piata e o superinstitutie.
Alti critici inteleg cate ceva sau inteleg chiar bine, dar nu le convine verdictul pietei. Ei inteleg insa si faptul ca ar fi ridicoli sa se apuce sa invinuiasca piata pentru ce a decis. Si atunci isi varsa focul impotriva Bancii Nationale, in speranta ca vor putea obtine o interventie impotriva pietei.
Concret, numerosi agenti economici – fie companii ale statului sau societati comerciale cu capital de stat, fie societati comerciale cu capital privat – au intrat intr-un cerc vicios. Ei produc si vand marfuri. Sau servicii. Pe o piata in prea mica masura concurentiala, multi agenti economici si-au permis sa faca din preturile libere acoperisuri pentru incompetenta, lene, risipa, proasta organizare a productiei, ineficienta, furturi, coruptie. Totodata, insa, companiile care vand scump au nevoie de materii prime, de energie, de masini. Asa ca nu doar vand, ci si cumpara. Numai ca produsele cumparate de unele companii sunt si ele scumpe, fiind vandute de companii bolnave si ele de aceleasi mentalitati si de aceleasi rele obiceiuri. Aici se inchide cercul vicios. Prin arterele economiei circula prea multe produse inflationiste. In consecinta, preturile inca mai cresc. Incet, dar cresc.
Companiile care-si scumpesc produsele ar dori, in schimb, sa obtina credite ieftine. Numai ca asa ceva nu-i posibil. Dobanda si inflatia sunt surori siameze. Sunt legate intre ele si nu pot fi despartite. Daca marfurile se ieftinesc incet, tot incet se ieftinesc si banii. Nu exista nicio sansa sa fie invers.