Adunam cu totii literele

Unele persoane revin in visele noastre cu nonsalanta chiar si ani buni dupa ce au trecut fruntariile lumii acesteia. Sau as spune ca abia dupa aceea revin mai abitir. Nu ca n-am sti, chiar si in vis, ca acestia nu mai sunt printre noi, dar parca nu mai conteaza: nu e visul taramul comun al vietii si mortii? Si, pe urma, unde sa ne vedem altundeva?

Astfel l-am visat mai noptile trecute pe Nicu Steinhardt. Tocmai avusese loc o adunare de vreun fel, stiti cum apar lucrurile acestea in vise: nu stii nimic, dar ai impresia fie ca stii totul, fie ca de fapt nu mai conteaza circumstantele. De altfel, el participa la tot felul de intruniri culturale, unele de-a dreptul obscure. La una de genul acesta ne-am si cunoscut. Circumstantele, si de data aceasta, pareau cu totul asemanatoare. El venea in urma altora (nu mai stiu cine erau acestia – mi se parea ca-i cunosc pe toti, fara sa cunosc pe nici unul in parte) -, iesea din sala cu un aer preocupat, aerul lui preocupat dintotdeauna, si s-a bucurat cand a dat cu ochii de mine. Era ciudat de monocrom, dar pe fata lui irizau lumini albastre, de parca tocmai ar fi trecut prin dreptul unei vitrine luminate cu neon.
– Ce bine imi pare ca te vad, imi spuse el cu vocea aceea a lui cam subtire, de parca ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume sa ne intalnim tocmai atunci si tocmai acolo. Am neaparata nevoie sa ma ajuti cu ceva. Dragul meu, sunt extrem de preocupat!
Si intr-adevar arata preocupat. Ingrijorarile lui erau uneori ca niste accese de febra, treceau doar cand amanuntul era cu totul lamurit. Am ezitat o clipa:
– Dar… dar stii ca esti mort?
Dadu din mana cu nerabdare.
– Sigur ca da! Cum n-as sti? De vreo optsprezece ani. Ca dac-as fi viu nu ti-as cere ajutorul! Am probleme.
Murise exact de optsprezece ani. Visul tinea o contabilitate perfecta a timpului.
Nicu Steinhardt trecu pe langa mine si, n-am avut incotro, a trebuit sa-l urmez. Ajunse la o masa plina de hartii si-n jurul ei se incropi un interior slab luminat, un clarobscur in care sub o lampa se vedeau doar hartiile in cauza. Pareau a fi spalturi, hartii lungi, cu plumbul atat de adanc imprimat, incat devenisera ca niste texte pentru orbi, ca sa le pipai cu buricele degetelor. Erau spalturile unui eseu pe care-l scrisese sau ale unei carti pe cale sa-i apara. Necazul era ca zetarii scapasera formele pe jos, acum nu se mai intelegea nimic din texte si trebuia cu delicatete refacute. Am vazut, ca intr-un flash-back, pana si momentul cand literele s-au imprastiat pe sub masa. De unde le adunam de-atuncea toti.