Afganții. Rușii din Afganistan (1979-1989) - II/ de Rodric Braithwate

Fiul său, Zahir Șah (1914-2007), a domnit din 1933 până în 1973. Aceasta a fost perioada cea mai lungă de stabilitate din istoria recentă a Afganistanului, iar poporul o socotește drept o epocă de aur. Reformele au continuat. În 1949 a fost ales un parlament, iar presa ceva mai independentă a început să atace oligarhia domnitoare și liderii religioși conservatori.

În 1953, Zahir Șah l-a numit pe vărul său Daud (1909-1978) în funcția de prim-ministru. Din punct de vedere politic, Daud era conservator, dar un reformator în plan social și economic. În următorii zece ani, el a exercitat o influență puternică asupra regelui. A construit uzine, sisteme de irigații, aerodromuri și șosele cu sprijin din partea URSS, SUA și a Republicii Federale Germane. A modernizat armata afgană cu arme, echipament și instructaj sovietice.

În 1963, Zahir Șah s-a debarasat de Daud pentru a-i liniști pe conservatorii înfuriați de faptul că acesta cocheta cu stânga politică și cu sovieticii. Însă regele a continuat politica de reforme. A introdus o formă de monarhie constituțională care prevedea libertatea de exprimare, a permis înființarea de partide politice, le-a dat femeilor drept de vot și a garantat educația primară pentru fete și băieți. Femeilor li s-a îngăduit să urmeze cursuri universitare, iar în sistemul de educație au predat femei din străinătate. Compania Arian Airlines a folosit însoțitoare de bord și recepționere femei care nu purtau văl, apoi au apărut prezentatori-femei la Radio Kabul și tot o femeie a fost trimisă ca delegat la Națiunile Unite.

În toți acei ani, sistemul de educație s-a dezvoltat sistematic, cel puțin în capitala țării. Colegiul Habibia, un liceu care a luat drept model o școală musulmană de elită din India britanică, a fost înființat în Kabul în anul 1904. Amanullah a trimis mulți studenți la studii în Franța și alte țări europene. În 1932 s-a înființat o Școală de Medicină, urmată de facultăți de drept, științe, agricultură, educație și tehnologie, care au fost reunite într-o universitate în anul 1947. Majoritatea manualelor și o mare parte din predare au fost făcute în limbile engleză, franceză sau germană. În 1951 s-a înființat o facultate de teologie, care a avut legături cu Universitatea Islamică Al-Azhar din Cairo. În 1967, Uniunea Sovietică a contribuit la înființarea Institutului Politehnic, unde au predat în cea mai mare parte profesori ruși. În timpul regimului tolerant instituit de Zahir Șah, în Kabul și Kandahar au fost înființate organizații studențești.

Daud a extins rapid sistemul public de învățământ. Între 1950 și 1978, numărul elevilor a crescut enorm: de 10 ori în cazul școlii primare, de 21 de ori în cazul școlilor secundare și de 45 de ori în cel al învățământului universitar. Însă economia nu s-a dezvoltat suficient de rapid pentru a asigura locuri de muncă numărului crescând de absolvenți. Mulți puteau să își găsească slujbe doar în cadrul birocrației guvernamentale, în expansiune rapidă. Salariile, deseori mizerabile, și-au pierdut jumătate din valoarea reală în anii ’60 și ’70. Vestea bună – deși nu pentru conservatori – a fost că 10% din cei care lucrau în cadrul birocrației erau femei.

Savantul american Louis Dupree a numit Universitatea din Kabul „un teren perfect de naștere a nemulțumirilor politice”. Primele mișcări politice din Afganistan s-au născut în universități. Un partid comunist, numit Partidul Democratic al Poporului din Afganistan a fost înființat în 1965 de Nur Mohamed Taraki, Babrak Karmal (1929-1996) și Hafizullah Amin, care aveau să joace un rol major în perioada premergătoare invaziei sovietice. O serie de studenți, care ulterior au ocupat poziții remarcabile în cadrul luptei anti-comuniste și anti-sovietice, și-au pregătit carierele politice tot la acea universitate: Rabbani (1940-), Hekmatyar (1947-), Abdul Rasul Sayyaf (1946-) și Ahmad Șah Masud (1953-2001) au studiat la Universitatea din Kabul. Studenții au organizat demonstrații în 1968 împotriva încercărilor conservatoare de a limita educația femeilor. În 1969 s-au înregistrat alte tulburări și câteva decese, când elevii de liceu au protestat împotriva administrației școlilor. Universitatea a fost închisă o scurtă perioadă.

Nemulțumirile politice și sociale au sporit odată cu revenirea tinerilor afgani care fuseseră trimiși în străinătate pentru instruire tehnică sau militară. Între 1956 și 1978, aproape 7 000 de studenți afgani au urmat cursurile unor instituții tehnice și academice sovietice. Un acord încheiat cu sovieticii în 1955 prevedea instruirea militară în Uniunea Sovietică: aproximativ o sută de tineri au mers în Uniunea Sovietică și Cehoslovacia în fiecare an.3

Admirabile ca principiu, toate aceste schimbări instituționale s-au bucurat de puțin sprijin din partea poporului afgan. Numărul de afgani educați și reformiști a crescut în Kabul și alte câteva orașe. Însă aceștia aveau foarte puțină influență în sate, care au rămas sub controlul conducătorilor tribali, proprietarilor de pământ și mulahilor. Când și când, reformele și emanciparea femeilor de către liberalii din orașe au intrat în conflict cu conservatorismul religios al satelor și al locuitorilor din munți. Iar când situația s-a complicat, părerile celor din zonele rurale au avut câștig de cauză și au subminat cele mai sincere eforturi ale reformatorilor.

Rusia imperială se deplasează spre sud

Începând cu secolul al XVIII-lea, noi prădători au început să roiască în jurul chinuitului stat afgan. După ce rușii și-au asigurat frontierele apusene împotriva vecinilor europeni, dar și cele răsăritene și sudice împotriva nomazilor și tătarilor, logica imperiului – dorința de securitate și de a face comerț – i-a dus în pădurile Siberiei și spre stepele și deșerturile uriașe și subpopulate de la sud.

Expansiunea lor a întâmpinat unele opoziții. Rușii s-au confruntat cu Imperiul Turc și cu cel Persan, au ajuns curând să perceapă statele mai puțin complexe din Asia Centrală drept o amenințare, o oportunitate și un obstacol în calea ambițiilor pe care le manifestau față de Afganistan și de bogățiile Indiei.

Imaginația lui Petru cel Mare a fost înflăcărată de poveștile despre aurul care se găsea de-a lungul fluviului Amu Daria, care avea să devină în cele din urmă granița dintre Afganistan și Rusia. Conducătorul local, hanul din Khiva, se pare că ar fi dorit să devină vasalul lui Petru cel Mare în schimbul protecției față de supușii lui rebeli. Petru i-a dat ordin să afle mai multe lui Aleksandr Bekovici, căpitan în Garda de Onoare, un prinț din nordul Caucazului convertit la creștinism. I-a pus la dispoziție lui Bekovici o forță de peste șase mii de soldați – cai, hrană, tunuri și o mână de negustori – pentru a construi fortărețe de-a lungul fluviului Amu Daria, pentru a-l convinge pe hanul din Khiva să îl ajute să găsească aur și să deschidă un drum comercial spre India. Bekovici a ajuns în Khiva în vara anului 1717. După ce a inițial fost primit bine,  hanul i-a măcelărit mai apoi cu perfidie pe el și pe oamenii săi, i-a împăiat capul și l-a trimis hanului din Buhara. Câțiva ani mai târziu, în 1728, rușii s-au confruntat prima oară cu afganii, când trupele lor au luptat contra armatei afgane, care invadase Persia. Rușii au câștigat bătălia.

La mijlocul secolului, rușii și-au dat seama că aveau de înfruntat alt dușman, unul ale cărui ambiții imperiale le egalau pe ale lor. Pe vremea lui Petru cel Mare, britanicii din India fuseseră doar negustori. Însă Rusia a început să îi ia în serios pe măsură ce Compania Indiilor de Est și-a consolidat poziția după Bătălia de la Plassey din 1757, anexând cu forța statele indiene, impunându-și hegemonia asupra conducătorilor indieni rămași independenți doar cu numele și alungând rivalii francezi, olandezi și portughezi.

În deceniile care au urmat, dorind să se răzbune pentru înfrângerile suferite în India, francezii le-au propus rușilor o serie de planuri neserioase privind invadarea Indiei prin Persia sau Afganistan. În 1791, un consilier francez al Ecaterinei cea Mare i-a sugerat acesteia să trimită trupe pentru a mărșălui împotriva Indiei prin Buhara și Khiva, „anunțând în timp ce înaintau că sosiseră pentru a readuce la fosta ei glorie stăpânirea musulmană sub moguli (și astfel) să alimenteze revolte de masă împotriva britanicilor din India drept dovadă a viitoarei lor expansiuni”. Potemkin, confidentul și amantul Ecaterinei, a descurajat-o, recomandându-i să nu dea ascultare unui plan atât de bezmetic.

O altă stratagemă franco-rusă a apărut în 1801. În ciuda faptului că cele două țări erau practic în stare de război, împăratul rus Pavel I i-a propus lui Napoleon să declanșeze un atac comun împotriva Indiei. Fără a mai aștepta răspunsul lui Napoleon, Pavel i-a ordonat generalului Orlov, comandant al cazacilor de pe Don, să pornească în fruntea a treisprezece regimente „pe unul sau pe toate cele trei drumuri care treceau prin Buhara și Khiva către posesiunile britanice din India, care se află dincolo de fluviul Indus”. Drept recompensă, Orlov putea lua pentru sine toate bogățiile Indiei. În mod îngrijorător, Pavel a adăugat: „Hărțile pe care le dețin nu trec dincolo de Khiva și fluviul Amu Daria. Mai departe, depinde de tine să capeți informații despre posesiunile britanice și despre popoarele indiene care le sunt supuse.”

Orlov a pornit în miezul iernii cu peste douăzeci de mii de soldați. În cursul primei luni, oamenii lui, flămânzi și prost echipați și înzestrați, au pierdut o cincime din cai și un număr necunoscut de oameni. Orlov nici măcar nu apucase să părăsească solul imperial, pentru că a fost rechemat după ce Pavel a fost asasinat pe data de 11 martie, strangulat de miniștrii săi, cu complicitatea fiului său și (după cum cred rușii) cu amestecul intens al ambasadorului britanic.

Stratagemele nebunești au continuat să fie plănuite de capetele înfierbântate din Sankt Petersburg vreme de decenii. Însă cei cu păreri mai sobre au fost de acord cu afirmațiile generalului von Bennigsen, aristocratul german din țările baltice, care a comandat armata rusă în 1807. El a susținut că britanicii creaseră în India un sistem militar după sistem european, finanțat de contribuabilii locali. Această armată, „alcătuită pe aceleași principii ca și regimentele noastre europene, comandate de ofițeri britanici, și înarmată excelent, manevrează cu precizia grenadierilor noștri”. În trecut, armatele asiatice de cavalerie invadaseră India trecând peste frontiera sa de nord-vest și cuceriseră subcontinentul, dar acestea nu aveau nicio șansă împotriva infanteriei și artileriei anglo-indiene. În acest timp, nicio armată europeană rivală nu putea ajunge pe subcontinent, deoarece britanicii dominau rutele maritime, iar problemele logistice pe care le presupunea aducerea unei armate organizate în stil european prin Persia sau Afganistan erau insurmontabile. După ce condusese chiar el o campanie în nordul Persiei, Bennigsen avea autoritatea de a vorbi în cunoștință de cauză.

Din volumul „Afganții. Rușii din Afganistan (1979-1989)” de Rodric Braithwate, în curs de apariție la Editura Corint, în colecția Corint Istorie. Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian