Agenția (I)/ de Cristian Ardelean

Romanul Agenția  este câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2012.

Cristian Ardelean s-a născut pe 15 octombrie 1989, în Bistrița. Absolvent al Facultății de Drept (Universitatea Babeș – Bolyai din Cluj – Napoca), promoția 2008-2012, în prezent este avocat stagiar în cadrul Baroului Cluj. Pasionat de fotbal și șah. Publică cronici de carte în revista online artactmagazine.ro

Un scurt roman despre hazard și felul în care omul, în micimea lui, se chinuie să dea sens oricărei întâmplări. În miezul unui oraș nedeterminat, un tânăr profesor de limba franceză încearcă să-și suplimenteze veniturile, dar mai ales să-și petreacă timpul, prin intermediul pariurilor.

Agenția devine axis mundi, casă și adăpost pentru o gamă largă de personaje dintre cele mai colorate, legate de o improbabilă solidaritate: un tip solid și bun la suflet, o taximetristă cu preferințe sexuale moderne, sau un bătrân al cărui ultim scop în viață rămâne lupta cu haosul.

Lovit de șansă după descoperirea unor ponturi excentrice, tânărul își joacă până la capăt cartea, pentru a strânge banii necesari unei vieți tihnite. Previzibil, viața palpitantă a jocurilor de noroc oferă pasiune și adrenalină, dar niciodată stabilitate.

 „Mărturisesc că nu mă așteptam să duc la bun capăt această carte, mai ales într-un timp atât de scurt, ceva mai mult de o lună, în octombrie-noiembrie 2012, în condițiile în care n-am mai scris nimic de amploare. În schimb, am știut mereu că vreau să (și) scriu, și că, prinzând un subiect bun, o carte s-ar fi scris în mare parte de la sine.

Am jucat primul bilet la pariuri în timpul liceului, mai mult ca experiment. Se deschidea o nouă lume, un soi de univers paralel, pe care l-am ignorat pe lungi perioade de timp, dar care se dovedea de fiecare dată extrem de ofertant.

Am vrut ca Agenția să curgă limpede și firesc, ca o ploaie ușoară.” (Cristian Ardelean)

Nu mai țin minte de unde știam adresa lui exactă, posibil să fi fost una dintre amintirile mele imaginare, tot mai dese în acea vreme, parcă prevestind agitata perioadă. Cert e că am nimerit și scara blocului, și etajul, chiar și ușa, fără să întreb vreun vecin curios și prefăcut afabil. Am bătut încet, apoi tot mai tare. Am insistat așa vreo două minute. Era clar că moșul nu dormea. Pensionarul, ca dușmanul de clasă, nu doarme niciodată. Plus că precis se trezise cu noaptea în cap să aștepte poștașul cu pensia. Sau să-l blesteme că nu venea nici în ziua aia. Așa că am apăsat pe clanță. Ușa era descuiată, ceva din nou surprinzător pentru un paranoic. Apartamentul său mic avea doar un hol scurt, care dădea spre o bucătărie, respectiv spre două camere lipite. Nesimțirea m-a făcut să-l caut în fiecare încăpere, pe rând, știind că undeva tot trebuia să fie. Numai la baie am avut bunul-simț să bat din nou. Nu era nici acolo. Ei, știi unde era? În cămară. Nici nu știu cum încăpuse acolo, în fața singurului corp de mobilă etajat, și mai ales cum reușise să lege ștreangul de niște cuie proeminente din tavan, unde fusese înainte, probabil, o lampă. Cadavrul moșului avea un aer ridicol, de păpușă de cârpă. Vai de curul lui. Cum să te omori pentru un meci, mai ales că nici n-ai pierdut o avere? M-am panicat. Eram primul care descoperisem cadavrul, mi-era frică să nu mă suspecteze cineva că l-am jefuit și l-am spânzurat, sau ceva în genul ăsta.

Am scos imediat telefonul și am sunat la Poliție, ca un cetățean onest ce mă pretind. Dar, cum n-ai trăit la Tropice în ultimii ani, știi prea bine cam cât de repede se mișcă organele la noi. Priveam deja alarmat ceasul de vreo 20 de minute și tot nu se întâmpla nimic, așa că am intrat în dormitorul moșului și am văzut, pe noptieră, un vraf de hârtii. N-aveam cum să-mi refuz curiozitatea, așa că m-am apropiat de ele, le-am aruncat o privire, și familiaritatea semnelor înșirate pe colile alea albe m-a lovit, chemându-mă: 1, X, 2, SUB, PESTE…

Nu e corect ce-am făcut, normal. Nu faci așa ceva unui mort, mai ales când mortul încă atârnă. Dar în definitiv care e problema, doar nu l-am jefuit. Hârtiile alea n-aveau nicio valoare pentru nimeni altcineva. Parcă pe mine mă așteptau. Le-am adunat cu atenție, atent să nu le tulbur ordinea, și le-am îndesat în geacă. Apoi m-am postat în bucătărie, am deschis ușa frigiderului și mi-am desfăcut o doză de Sprite. A mai trecut cam un sfert de oră și s-a prezentat și echipajul. După ce l-au dat jos pe răposatul, pe nefericitul Curcubete, am fost de acord să merg la secție să dau declarația necesară. Casa aia îmi stârnea fiori, și mie, și agenților. Am furat (ce termen dur) eu niște foi, dar monstru nu-s.

Te gândești că mi-a fost frică vreo clipă, că mă așteptam să fiu atras într-un scandal sau chiar să-mi fie pusă în pericol libertatea din toată prostia aia fără margini. Nu, nicio clipă. Când te joci zilnic cu hazardul, când încerci să-l manipulezi, organele statului par niște simple mașinării defecte, simpatice. Le vezi mecanismul, știi ce vor, știi cum să le ocolești. Sunt banale și triste, nu merită să-ți pierzi timpul cu ele. Trebuie să cooperezi.

– Ce ați căutat acasă la nea Curcubete în dimineața asta? a venit, previzibil, prima întrebare, după ce m-au legitimat. Agentul avea cam vârsta mea, era vizibil afectat de faptul că ținuse în brațe un mort proaspăt și zbârcit, și voia să scape cât mai repede de toată târâșenia. Se străduia să dubleze procedurala limbă de lemn cu un ton cald, care să mă facă să vorbesc relaxat. Îmi sugera că nu mă suspectează vreo clipă, să nu mă stresez.

– Îi mai făceam niște comisioane din când în când, uneori piața. Azi mă rugase să îi aduc doar niște suc, dar cum murise pe când am ajuns, l-am băut eu, am mințit fără să clipesc. Cum să le explici unor profani relația empatică intimă care se formează între doi străini, dar care stau cot la cot în fața absurdului? Cum să le expui motivele puternice pentru care am simțit nevoia să-l consolez pe moș? Și mai ales, cum să le spui că m-am grăbit să-l vizitez, pentru prima oară de când ne știam, tocmai pentru a nu face un gest necugetat, să mă asigur că e bine? N-ai cum să percepi rațional lucrurile astea. Aveam de-a face cu oameni raționali, cu roți ale sistemului. Nu le scoate din cutie, spune-le ce vor să audă, și li se va părea că totul are sens.

– Și nu v-a spus nimic de natură să vă facă să credeți că urmează să-și ia propria viață? Ce precizie a termenilor, ce economie de cuvinte, ce poezie lemnoasă desăvârșită! Pădurea ar fi vuit de admirație la auzul unui asemenea poem. Acel tânăr agent probabil fusese printre primii clasați în promoția sa. O să ajungă departe. Dar ce te interesează pe tine toate astea? În timp ce îmi punea întrebarea asta, un legist deja inspectase superficial urmele de pe cadavru, văzuse clar tumefierile create de ștreang în momentul saltului, și mai ales observase că mortul avusese orgasm în clipele ultime. Asta e, ce să-i faci, o dubioasă chestie între orgasm și moarte, de parcă trupul se bucură de faptul că scârbavnicul suflet îl părăsește în sfârșit. Mă iau inutil cu vorba. Chestia e că mi-au mai pus niște întrebări banale, ca să aibă hârtii la dosar, apoi au decis că n-aveam cum eu, un cetățean după toate aparențele onest, să iau o viață de om, și m-au lăsat acasă.

Drept să-ți spun, mi-am adus aminte de hârtiile din geacă doar după câteva ore, de parcă n-ar fi prezentat vreo importanță pentru mine. Sau poate că am vrut să uit de gestul meu urât și, implicit, de consecințele sale. M-am îndreptat sfios spre hol, le-am scos și m-am uitat circumspect spre ele. Parcă eram un arheolog care făcuse o descoperire de senzație, vreo evanghelie apocrifă, sau vreun testament al unui personaj important. În definitiv, chiar așa ceva găsisem. Acele foi erau urletul de dincolo de moarte a lui Curcubete. M-am așezat comod în fotoliu, să le studiez atent.

Cu scris mărunt, pe prima pagină scria, pe post de antet „aprilie”, și imediat sub, nu mai puțin de 25 de meciuri, numerotate, ordonate. Franța, Anglia, Spania, Germania și câteva campionate nordice, mai obscure, accesibile doar veteranilor.

Dar școala era la mică distanță de agenție. Altceva nici nu mai conta. În scurt timp eram acolo, în universul cald și protector. Mă pregăteam să pariez cei 108 lei pe victoria lui Inter, când Lițuș a răsărit ca de nicăieri. Femeia aia precis a făcut stagiul militar special cu trupele S.W.A.T., altfel chiar nu-mi explic abilitățile ei stealth în orice împrejurare.

– S-a terminat, grasa a spus tot, m-a privit fix, șoptit.

Oare ce a spus? Cum anume m-a blestemat pentru caznele la care era supusă? Cert e că Lițuș era mulțumită. Marieta i-a promis solemn că nu o să mai calce vreodată prin agenție, și nici nu o să mai țină legătura cu mine. Deci eram scăpat. Viața asta e teribil de amuzantă uneori. Nu o să-ți vină să crezi, dar Marieta n-a spus totul doar pentru că era sub amenințarea palmelor și ghearelor lui Lițuș. Nu. Ea înțelesese situația ca pe un acces de gelozie. Știa că lui Lițuș îi plac femeile, dar asta nu însemna că nu i-ar plăcea și bărbații, măcar ocazional, nu? Crezuse că despre așa ceva e vorba. Și, partea trist-amuzantă abia aici e, Marieta mă iubea în secret, nesperând vreodată să-mi spună. Am aflat aspectul ăsta foarte târziu, într-o împrejurare fără vreo legătură cu acțiunea. Chestia e că Marieta asta i-a promis lui Lițuș, prin eliptica formulare „În regulă”. Și anume că nu va mai încerca să-mi facă ochi dulci. Agenția se pare că nu o interesa câtuși de puțin, într-adevăr paria doar la alibi. Pentru mine totul era convenabil. Nu-i mai sfâșiam bietei femei, inutil, inima, și Lițuș credea că acum pariam de capul meu. Ceea ce, bineînțeles, nu era deloc adevărat.

– 456. 2, vă rog.

Am spus totul pe cât de încet puteam, dar cumva toată lumea se aștepta la pariul meu. Cel puțin asta simțeam, în paranoia mea. Mi-am studiat biletul și m-am pus pe un scaun de plastic, nu departe de tejghea. Nu aveam de gând să părăsesc câmpul de luptă. Urma să înfrunt toate privirile și să le arăt că se înșelau. Nu mă temeam de opiniile mele. Nici când nu erau ale mele. Privirile iscoditoare s-au oprit. Văzusem de multe ori agenția ca pe familia mea adoptivă. Nu voiam cu niciun preț să cedez vreun pas. Dacă pierdeam agenția, ce-mi mai rămânea?

108 lei minus taxa de administrare. 102 lei x 2,65. Cota rămăsese aceeași de cu o zi înainte. Asta însemna că nu s-au efectuat pariuri disproporționate pe vreuna dintre eventualități, și nici nu apăruseră accidentări. Un derby extraordinar, în sensul clasic, o seară perfectă, în urma căreia urma să mă aleg cu 270 de lei. Era una dintre ultimele etape, cine câștiga avea prima șansă la titlu. Dar Curcubete n-avea de unde să știe asta acum două-trei luni, când scrisese foile, după cum nu cunoștea nici cotele pe vremea aia. Și totuși, pe unde se perindau urmașii lui Curcubete? Exista vreunul? Unde l-au îngropat, măcar? Începeau să mă macine remușcările. Am ieșit din agenția neutralizată și m-am îndreptat spre cimitirul central. Habar n-aveam de ce biserică ținea moșul, oficial, în timpul vieții. Puteam paria cu slabe șanse de pierdere pe ortodoxie. Nu-l vedeam să se fi pocăit, nu era genul căruia să-i pese. Dar putea foarte bine să fie greco-catolic. Urma să aflu.

La poarta cimitirului n-am aflat nimic. Exista un registru cu ultimele înmormântări, dar bănuiam că nu o să găsesc nimic acolo. Chiar dacă i-am dat șpagă portarului, tot nu m-a putut lămuri în plus față de textul registrului. Curcubete n-apărea acolo, dar cel mai probabil nu pentru că n-ar fi fost îngropat pe undeva, ci pentru că nu i s-a făcut vreo slujbă. Mintea sa fusese coruptă de Satana, niciun bărbos nu-l mai putea salva. Așa că i-am mai strecurat un amărât de Enescu portarului și m-a lăsat să mă plimb cât vreau să-i caut crucea. Sigur, cimitirul era public, deci aveam tot dreptul să hălăduiesc cât voiam, doar că n-aveam de gând să fiu dat de gol. Pentru 10 lei, nu mă întrebase nimeni cum mă cheamă, și consideram asta un târg just. Te prinzi și tu că era acul în carul cu fân. Cimitirul era imens, și nu exista o regulă clară referitoare la locul unde se îngropau „prospăturile”, nici măcar unde erau izolați sinucigașii, ca o perpetuă carceră. M-am uitat la ceas. Era patru. La șapte se închidea cimitirul. Nu-mi permiteam să rămân mai mult de atât, chiar dacă meciul începea abia la nouă. Dacă m-ar fi descoperit cineva după închidere, riscam să fiu luat drept satanist. Nu-mi permiteam să fiu catalogat așa. Sataniștii-s niște habotnici ordinari.

Plimbându-mă pe aleile cimitirului, aveam tot timpul să mă întreb ce se întâmplase cu mine, cum devenisem un superstițios și un vicios fără leac. De ce trăiam aproape exclusiv pentru pariuri, din moment ce nu-mi aduceau nicio satisfacție? Și de ce eram incapabil să mă atașez de oricine, oricât de binevoitor ar fi. Telefonul îmi vibra. Nu-l mai lăsasem să sune de ani buni. Mă deranja orice ringtone. Plus că oricum toți concitadinii aveau grijă să mă țină la curent cu noile hituri de câte ori primeau un apel. Am răspuns fără să mă uit ce-mi afișează pe ecran.

– Bu-bună.

Degeaba m-aș fi uitat la ecran, oricum nu-i înregistrasem numărul. Nu știam cum o cheamă.

– Sunt colega dumneavoastră. M-ați împrumutat astăzi.

– Cu un leu.

– Chiar și așa. A fost un gest frumos. Când aveți ore, să vi-l pot returna?

Îți dai seama că nu-mi cunoșteam pe de rost orarul, de puțin ce mă interesa. La fel cum îți imaginezi și că domnișoara profesoară voia să ne întâlnim tocmai în afara orelor.

– Sunt în cimitir acum, dar sunt liber mai diseară. Nu foarte diseară.

– Vai… vai de mine, mă scuzați! Condoleanțe sau… nu știu. Sunați-mă pe numărul ăsta când aveți timp.

Biata femeie, am speriat-o din greșeală. Dar până la urmă, în cimitir eram, nu o mințisem. Și cine era mai îndreptățit decât mine să primească condoleanțe pentru Curcubete? Nimeni, desigur. Chiar atunci, pe o alee teribil de subțire, de trebuia să calc cu picioarele aproape în șir indian, pe după niște morminte vechi și năpădite de buruieni, am găsit și ce căutam. Pe o cruce de lemn de cea mai proastă calitate, era scris cu markerul negru: Ilie Curcubete, 11.11.1932 – 25.06.2012. Aceste mențiuni se mai păstrau doar pentru că era secetă și deocamdată nu plouase de atunci, să șteargă markerul. N-aveam nicio coroană pentru el. Nici nu era vreuna depusă. Probabil că fusese o înmormântare scurtă, din oficiu, fără audiență. Poate și fără vreo rugăciune. Nici asta n-aveam cum să repar, eu eram cel mai puțin potrivit să rostesc vreo rugăciune cu oarecare șansă de a fi ascultată. Am zis un „Doamne-ajută” scurt, mi-am făcut o cruce, apoi am șoptit un „Odihnească-se în pace” și chiar un „iartă-mă” care nici nu știu de unde a răsărit. Curcubete era oale și ulcele. Atomii lui s-au disipat în neant, pentru a deveni, cine știe când, carbon. El va fi energia vie pentru generațiile viitoare. Nu știu de unde-mi veneau toate gândurile astea profunde, ca într-o avalanșă de neoprit. Poate că mă inspira cimitirul, cu liniștea și sobrietatea lui. Poate că era doar destinul trist al unui om singur, disperat, pe care nimeni n-a găsit de cuviință să-l respecte nici după moarte. Orice ar fi fost, era o liniște binevenită, în care m-am complăcut mai bine de două ore, privind în gol și plimbându-mă agale în cercuri concentrice, cu destinația vagă – poarta de ieșire. L-am mai salutat o dată pe portar, care s-a apropiat afabil de mine, în speranța deșartă că va mai primi ceva, și am ieșit.

Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească