Agenția (II)/ de Cristian Ardelean

Mi-am privit telefonul arhaic. Nu mai primisem niciun apel. Domnișoara nu mai îndrăznise să sune. Voia să-mi respecte durerea. Habar n-avea de nimic. Nimeni n-are habar de nimic. Ești tot tu cu tine însuți. Și e mai bine așa.

– Alo.

– Da?

Se pare că nici ea nu se uita când primea vreun apel.

– Eu sunt, proful de franceză.

– Vai, sigur. Mă iertați că v-am sunat…

– N-are importanță, nu face nimic. Aveți timp să ne vedem în seara asta?

– Da, sigur.

Rostise cele două cuvinte rapid, aproape fără pauză. Deci se grăbea să ne întâlnim, i se părea totul convenabil. Ce voia de la mine? Ce-mi păsa? N-aveam niciun plan până la ora 9.

– E-n regulă în centru, în jumătate de oră?

– Hmm, hm.

Știu, nicio femeie nu se poate aranja în așa scurt timp. Și, să fim serioși, știam amândoi că nu despre returnarea leului era vorba.

– Câinele doi.

– ?

– Câinele doi câștigă. O simt.

Pentru prima dată m-am întrebat dacă Ilinca e cu adevărat insensibilă sau pur și simplu încearcă să treacă peste șocuri așa, ignorând problemele. Cred că, de fapt, nici măcar nu a auzit-o pe Lițuș. Se concentra pe ce îi ceream, parțial din amuzament, parțial din devotament. Era ca un spiriduș în lumea ei. Câinele doi, auzi. Avea cotă… Nici nu contează ce cotă avea. Îți dai seama că am pariat instantaneu. Gura ei era aurită. Simțeam că puteam să-mi petrec tot restul vieții alături de ea, în momentele alea. Cum stătea așa, pe gânduri, cu gâtul alungit și un picior flexat ușor în spate. Oamenii se îndrăgostesc în momente dintre cele mai ciudate. Al meu se lega, cumva firesc, de agenție.

N-a câștigat câinele ei. Dar nu conta. Conta unda, frecvența care se forma între noi. Așa ceva nu spargi cu câteva eșecuri sportive. Îmi venea să-i cer să urce iar la mine. Dar n-ar fi înțeles, s-ar fi speriat, poate s-ar fi îndepărtat.

– Chiar a murit? păru ea să se trezească din șoc.

Te întrebi dacă are grave probleme psihice. Probabil că da. Foarte posibil. Dar cine eram eu, până la urmă? Aveam nevoie de o hot chick with low self-esteem. Avusesem noroc cu ghiotura să o întâlnesc. Nu puteam avea noroc și la pariuri. Nu un noroc propriu, desigur. Ce-mi lăsase Curcubete nici măcar nu era noroc, era siguranța faptului cert.

– A murit. Și cred că asta e bine. În orice caz, e util.

Nu m-a certat. Nu era momentul să facă pe moralista. Era prea speriată. Atunci un alt moment comic a avut loc. Sigur, mă pierd în detalii nesemnificative. Dar ca să înțelegi mai bine ce înseamnă agenția pentru noi toți, trebuie să pricepi tocmai detaliile care sunt sarea și piperul. Omulețul Michelin, numitul Fănică a intrat în agenție, însoțit de vechiul său partener de discuții, și de un al treilea, de data asta cunoscut doar din vedere. N-a durat mult și șoul a început. Fănică a ațipit din nou în câteva secunde, pe scaun, moment prielnic pentru (ne)cunoscut să emită păreri neavizate. Probabil de obicei îi era frică de remarcile sarcastice ale lui Fănică. A privit-o pe Ilinca, surprins, dar nu bădăran, apoi și-a văzut de adevăratele lui probleme, cu ochii la ecranele cu scoruri.

– Zenit Sankt Petersburg – F.C. Rostov. Un derby între vecini, nu cred că bate Zenit.

Cârcotașul din mine a vrut să-i atragă atenția pe loc că derby între vecini e un pleonasm supărător. Derby înseamnă la origine (și în prezent, între conaisseuri) tocmai meciul-cheie dintre două echipe rivale, din același oraș. Dar sursa de amuzament era în altă parte. Moșneagul prieten cu Fănică nu s-a abținut.

– Așa e, da. Vecini de nu se poate. Te pui cu Sașa? Păi ăsta a fost olimpic la geografie. A făcut turul României cu intelighenția țării pe vremuri. E as! Dacă el zice că Marea Azov e la Golfuʼ Botnic, păi așa e!

– Sigur că e. Păi bunicii din partea mamei s-au născut la Sankt Petersburg. Am și vrut să mergem acolo. Treci prin Polonia, o iei spre Belarus, apoi… apoi o întorci spre Vladivostok…

– Așa-i, mă, Sașa, mă. Ia zi, prin Australia nu trebuie să ajungi, să poți intra în oraș? Că nici ăia n-au ieșire la mare.

Eu râdeam în gura mare, dar Ilinca se străduia să se abțină. Adevărul e că Sașa nu se supăra. Era genul de prost simpatic, prietenos. Mai că ne provoca să intrăm în discuție, să emitem păreri geografice sau fotbalistice. Dar ar fi fost o lipsă de respect. Nu trebuia să le întrerupem spectacolul. După toate aparențele, era o zi plină în agenție, nu era indicat să punem și noi paie pe foc. Ilinca înțelegea totul organic, simțea ce și cum trebuie făcut, la fel cum proaspeții enoriași se prind când trebuie să-și facă cruce, cu ce mână, în ce unghi și cu ce râvnă.

Poate te gândești că nimic din ce făceam nu avea sens. Aveam o slujbă pe care n-o doream, care nu-mi oferea satisfacții de nicio culoare. Îmi petreceam tot timpul liber (de altfel, generos) în agenție, iar pe Ilinca, deși mă îndrăgostisem, o băgam în seamă doar când îmi aduceam aminte. Trăiam sacadat. Dar nu întotdeauna s-au petrecut așa lucrurile. Țin minte că, imediat după terminarea facultății, nu mult după ce ne-am întâlnit ultima oară, aveam planuri mari. Urma să devin profesor la unul dintre cele mai bune licee, și să înfrunt salariul mizer cu ambiția și entuziasmul specific vârstei. Eram un soi de Ilinca, un naiv frumos. Copiii, nu mult mai tineri ca mine, aveau să mă îndrăgească, să se atașeze de mine. Să fim camarazi și prieteni, înainte de toate. Dar dezamăgirile vin repede, și odată ce se instalează, nu le mai scoți din suflet nici cu ranga. Copiii nu m-au îndrăgit nu pentru că n-aș fi fost disponibil, deschis, și nici pentru că ei n-ar fi fost. Lumea se schimbase mult. În facultate eram învățați că tinerele vlăstare aspiră spre o lume mai bună, spre o carieră, spre un set de idealuri. Că erau caractere în formare, iar noi trebuia să le dăm ultima tușă, să le definitivăm structura umană. Generațiile s-au accelerat, s-au succedat cu o viteză nebănuită. Liceenii ăia nu erau cu 10 ani mai tineri ca mine, dar îi resimțeam din alt mileniu, de pe altă planetă. N-aveam niciun subiect de conversație comun, nicio apropiere, nicio afinitate. Era mai simplu să prinzi două scoruri corecte pe același bilet decât să-i înțelegi.

De fapt, nu era problemă că nu-i înțelegeam. Creierele lor erau mecanisme simple, cu cheiță. Roteai și se punea în mișcare avântul consumerist. Crescuseră cu chips-uri și calculatoare, cu plăci video care nu trebuiau reparate cu palma și cu o infinită răbdare, cu ecrane mai late decât pereții garsonierei mele. Cu un gugăl care le oferea totul pe tavă. Cât timp conexiunea la net funcționa, de ce trebuia să ții minte ceva? Cât timp telefonul tău mobil își păstra agenda cu contacte, de ce aveai nevoie de memoria cifrelor? Sigur, noi eram mai abili, mai adaptați, mai hârșiți. Puteam trăi cu mai nimic și știam să reparăm una-alta prin casă. Ei aveau totul la un click distanță. Societatea s-a perfecționat. Noi băteam mingea pe terenuri de bitum foarte dur, unde, dacă aveai nenorocul să cazi, îți zdreleai genunchii până la os. Asta ne-a făcut mai rapizi, mai puternici, mai precauți. Puteam juca aproape desculți, fie iarnă, fie vară. Ei aveau terenuri sintetice, unde puteai să și dormi, să și mănânci. Singurele ocazii în care-și zdreleau genunchii erau în urma pozițiilor sexuale neortodoxe pe care le găseau prin reviste și găseau de cuviință să le testeze fără minimă imaginație proprie sau aplecare spre concret. Nu erau mai buni sau mai răi, erau doar diferiți. Un dialog al surzilor din care a trebuit să mă împac cu ideea că n-aveam cu cine, ori ei n-aveau cu cine. Aceeași relație rece o aveam și cu restul profesorilor. Cei mai bătrâni erau crescuți în cu totul altă eră, spălați pe creier sau aplatizați de rutină. Cei mai tineri, în proporție covârșitoare reprezentante ale sexului frumos, mă ignorau, din rațiuni estetice, ori financiare. Nu le condamn, constat.

Lumea se schimbase, devenise nu mai dură, ci mai rece. Selecția naturală, care se aplică la toate celelalte specii, la om devine un nonsens. Ne place să o numim competiție. Una mai degrabă cu tine însuți decât cu ceilalți. Oamenii deveneau singuri și reci. Nu mai puternici, ci mai apropiați de mecanism. Puternic eram eu, sau îmi plăcea să cred asta. Dar n-aveam dreptate, decât din perspectivă fizică. Aveam o constituție robustă, mă ajută să trec peste neplăceri și necazuri. Psihicul se ridică din pumni mereu, dar o încasează cam des. E o prostie chestia aia din box, cu bunul încasator. Ce măgărie mai e și asta? Intri în ring ca să o încasezi? Intri ca să dai. Și dai mai mult decât iei.

Ilinca era încă în prima fază a profesoratului, în prima fază a vieții. Avea și ea sistemul propriu de pariere. Miza pe oameni, investea încredere în ființa umană resimțită în celălalt. Dar cum să ai încredere într-un trup fragil, într-un suflet chiar mai subțire, mai rarefiat, mai labil? E totuna cu a paria pe câini. Nicio diferență de natură, nicio deosebire de esență. Fie că-ți plăcea să crezi că cineva-acolo-sus ne urmărește, ne ghidează, ne protejează, ori măcar aruncă ocazional câte un ochi asupră-ne, fie că totul e hazard și întâmplător, viața rămânea o cursă. Știai de unde pleci și unde ajungi, dar nu cunoșteai pista, materialul din care era făcută. Poate chiar mai important, materialul din care era făcut publicul.

Îți place să crezi că totul depinde de tine. Că puterea vine exclusiv din interior. Că te ridici și alergi. Pui un picior în fața celuilalt și totul merge de la sine. Arunci brațele în față, te apleci și lași gravitația să te ajute. Sari și înfrunți văzduhul, ochii ți se măresc, nasul ți se alungește. Bărbia te doare și capul pare din alt film. El n-are mușchi, nu participă la efort, e doar purtat. Dar lucrurile nu stau chiar așa. De cele mai multe ori, e mai important publicul decât pista. Mai important vuietul arenei decât forța mușchilor tăi. În ultimă instanță, ei pot lipsi cu desăvârșire. Și nici nu e vorba de susținere. E vorba de nevoia de a fi aplaudat, conștientizat. De a-ți fi recunoscute meritele. Ca-n bancul ăla, cu cei doi naufragiați, tipul anost și fotomodelul. Degeaba trăiesc ca-n paradis pe o insulă pustie, într-o reeditare a Edenului. Dacă nu există un al treilea care să aplaude succesul și norocul incredibil al naufragiatului, nimic nu are sens. Dacă infernul e celălalt, tot infern e și lipsa publicului. În primul caz, ai șocul, revelația alterității. Faptul că, în multitudinea de obiecte ce te înconjoară, e posibil să mai existe măcar un alt subiect. În al doilea caz, e șocul lipsei numărului suficient de subiecți, sau atitudinea lor pasivă. Te ignoră, deci nu există. În cazul ăsta nefericit, al doilea subiect (fotomodelul) devine inutil. E un simplu obiect însuflețit, și tot la fel ești și tu pentru el.

Te-am băgat în ceață, dar lucrurile pe care am vrut să le subliniez sunt mult mai simple: sufeream că nimeni nu știa de foile lui nea Curcubete. Știam că nimeni n-avea voie să știe de ele, că totul s-ar fi sfărâmat, ca un miraj sau un curcubeu odată ce încerci să-l atingi. Dar asta nu mă împiedica să sufăr. Eram nefericit. La ce bun să fac o avere, dacă duceam totul cu mine în pământ? Nu, sigur că nu banii. Ei trebuiau cheltuiți în mod accelerat și desfrânat, fără pic de rațiune și reținere. Așa se cuvine cu tot ce nu-ți aparține. Așa s-au devalizat bănci, fonduri de investiții și statul însuși. Dar trebuia nu doar să fac avere, nu ăsta era succesul la care visam. Aplauzele, faima. Da, asta urmăream. Și, de data asta, nu faima generală. Doar aia din partea celor dragi. Voiam să fiu admirat de Ilinca. Să-i dau un motiv să mă placă, să mă iubească. De fapt, ea nici nu căuta vreunul, ci era nevoie doar de confirmarea proprie. Strict pentru mintea mea.

Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească