Agenția (III)/ de Cristian Ardelean

Presa a vuit vreo două zile, apoi s-a liniștit. Aveau alt subiect proaspăt și mai senzațional: amanta primarului născuse cvintupleți. Eu îi eram recunoscător lui Nicki, normal. Nu scosese o vorbă despre mine. Dar asta nu-mi ușura cu nimic situația. Trebuia să scot câștigul. Și puteam să fac asta doar la modul cel mai simplu, asumându-mi că o să fiu descoperit. Altă soluție n-aveam. Până la urmă, ei credeau că Nicki câștigase. După toată altercația, nu avea cum să mai riște să-și ridice câștigul. Deci nu mă așteptau aceiași băieți sau alții în agenție, pregătiți să mă bată. Mi-am luat inima în dinți după încă două zile de măcinare. Mă închisesem în mine, aproape că nu mai vorbeam cu Ilinca. Nici ea cu mine, mă lăsase în amarul meu, credea că am probleme în familie.

Am intrat în agenție cu o pungă cu 1.000 de bilete. Tot era suficient cât să le închid agenția. Aveam noroc, și de data asta alesesem ora potrivită, agenția era goală. M-am dus spre tejghea. Era o angajată nouă. Probabil pe cealaltă o dăduseră afară. M-am fâstâcit când i-am prezentat situația.

– Am de scos niște bilete.

– Foarte bine, felicitări, mi-a zis ea cu zâmbetul pe buze. Mima empatia, probabil așa i se spusese la minimul training de care avusese parte.

– Păi da, dar câți bani aveți?

– Ia uite, avem un curajos. Ați dat lovitura?

– Îndrăznesc să cred că da.

Am golit conținutul pungii. Cele 1000 de bilete s-au răsfirat peste tot, pe angajată, pe tastatură, pe tejghea, pe jos.

– Și… Ahm… OK. Trebuie să dau un telefon.

Asta e, ce să-i fac? Nu furasem pe nimeni. Nu făcusem nimic ilegal. Avusesem noroc. Mă credea cineva? Nu mă credeam nici eu. Doar că nu era vorba despre o cunoaștere în sensul mafiei la care se gândeau ei. Dacă țineam la libertatea mea, trebuia să explic. Altă cale nu era. Angajata a vorbit la telefon mai bine de 10 minute. Se străduia să mențină tonul cât mai jos, și-și punea mâna la gură, să nu-i pot citi pe buze. După toate aparențele, avea să reușească în cariera aleasă.

– Vine mașina imediat, mi-a spus zâmbitoare. Vă rog să reveniți peste o oră.

Mașina nu avea cum să fie cu bani. Înțelegeam prea bine asta. Dar preferam să risc. Și, nebunie totală, știu, dacă tot o îngropasem în bilete, puteam foarte bine să le aduc și pe toate celelalte. Fapta rămânea aceeași. Pentru prima dată în viață, mergeam all-in. Nu i-am spus nici de data asta nimic Ilincăi. Abia cât am salutat-o. M-am dus val-vârtej spre punga cea mare cu bilete, din dulapul cu haine, am înhățat-o, am sărutat-o pe Ilinca, cu atâta putere de era să o frâng, și am plecat. Poate plecam pentru ultima dată de-acasă, pentru multă, multă vreme. Scurtul drum spre agenție a fost o adevărată Golgotă. Crucea mea erau biletele. Mă apăsau, le simțeam greutatea. Parcă aveam plumb în picioare, gleznele amenințau să-mi cedeze. Era totul sau nimic, nicio cale de întoarcere. În fața agenției era parcată o mașină a unei cunoscute firme de securitate. Am tras adânc aer în piept și am intrat.

Erau cinci agenți de securitate, înalți ca brazii. Parcă eram un demnitar important într-o vizită oficială. Am făcut primii pași, șovăielnic. Jandarmii n-au părut că vor să mă înhațe. Stăteau drepți, fără vreo mișcare. Angajata zâmbea în continuare. Totul părea o farsă, era amuzant, dacă nu erai implicat. Sunt convins că ai fi dat orice să privești scena.

– Poftiți, domnule… ah, da. Nu v-ați prezentat, aș avea nevoie de un nume și un CNP.

E întotdeauna tare cum ți se cere „un” nume și „un” CNP. Nicio agenție nu-ți cere vreodată buletinul când scoți câștigul, mai ales dacă e o sumă mică. Dacă ești minor poți foarte bine să-ți schimbi cifra aferentă vârstei din CNP, nu le pasă. O serie de cifre să fie acolo, nu ei răspund, ci tu. Dacă te prind.

– Băieții pentru ce sunt?

– Ei vă vor escorta până acasă. Așa mi s-a transmis că e procedura, ridică ea din umeri. Uitați, ăștia sunt banii.

Erau peste 500.000 de lei acolo. Și mi se aprobaseră în timp record. Habar n-aveam despre ce putea fi vorba, dar bănuiam. Da, totuși presa avusese un rol decisiv. Chiar dacă haidamacii veniți să-l bată pe Nicki n-au spus vreun cuvânt despre casa de pariuri, ziarele locale au speculat cine era în spatele inițiativei. O presă proastă înseamnă încasări mai mici. Acum trebuiau să-și repare imaginea. Și cum mai bine, decât validând un câștig imens? Telefoanele date de angajată au ajuns, în cascadă, sus de tot. Se știa despre ce câștig era vorba. Erau 1.000 de bilete din 12.500. Credeau că am bunul-simț să scot doar o parte. Așa era bine pentru toată lumea. Pe ei nu-i răneam prea tare, își reparau imaginea, și eu rămâneam cu o sumă serioasă. Dar eu n-am înțeles toate astea pe loc. Am luat banii, e adevărat. Și la fel de previzibil pentru toată lumea e că nu mi-am trecut numele real, nici CNP-ul. Eram Vasile Popa. Norocosul Vasile Popa. Parcă vedeam titlurile. Unii ziariști, mai băgăreți, urmau să și facă investigații, să-i sune pe toți din cartea de telefon cu numele ăsta.

Le-am zis agenților că le mulțumesc, dar că stau la doi pași. Și că nu-mi place să mă vadă vecinii urcând într-o dubă. Ultima dată când am urcat într-o mașină cu geamuri fumurii, nefericitul proprietar a mai trăit doar vreo lună. Ha-ha. Nu s-au prins, n-aveau cum. Au insistat că asta era procedura. Am înțeles. Show-ul trebuia să meargă până la capăt. M-au dus câteva sute de metri, apoi m-au lăsat în plin bulevard. Dacă ar fi știut că și a doua zi urma să vin să ridic o sumă imensă, mult mai mare ca prima, nu s-ar mai fi obosit cu toată mascarada. Nu eram lacom, dar nici nu puteam să nu merg până la capăt. Aveam biletele la mine, dar era potrivit să le scot abia a doua zi.

– Unde ai fost?

– Trebuia să ridic niște bani.

S-a întunecat la chip. Cumva, se aștepta la asta, dar o înspăimânta răspunsul meu. Bănuia că am intrat în încurcături peste capacitatea mea de a le repara. Eu ce era să fac, cum să-i spun că sunt un om bogat, și că lucrurile o să meargă tot mai bine? Nu puteam pur și simplu să-i deșert teancurile cu hârtii noi, consecutive, pe covor. Ar fi crezut și ea, ca Nicki, că m-am înhăitat cu diverși dubioși.

– Nu crezi că ar fi momentul să fii sincer cu mine? Poate te pot ajuta. Ești profesor. Nu parior. Sau tipster, sau cum numești tu toată potlogăria aia. Îți petreci mai mult timp în agenție decât acasă. Eu nu mai știu ce să cred. Mi-ai zis zilele trecute că e pauză la meciuri. Că li s-au terminat campionatele, sau ceva de genul ăsta. Atunci ce tot faci acolo, dacă nu prea ai pe ce paria? Nu mă mai suporți, cauți să petreci cât mai mult timp plecat de-acasă?

Nu era asta, dar cum să-i explic totul? Cum să-i spun că făceam toate porcăriile, toată mascarada asta pentru ea, pentru noi? Că o iubeam ca pe ochii din cap? I-am promis că am terminat-o cu pariurile. Nu m-a crezut. I-am cerut să mă creadă pe cuvânt. Chiar se terminase totul, nu mai aveam pentru ce să pariez. Venea luna septembrie, începea școala. Activitatea o să mă țină ocupat. Poate o să cer câteva ore în plus pe săptămână. Până la urmă, era penurie de profesori în școală, mai ales pe franceză. Se mai liniștise. Nu mă cunoștea, dar intuia că sunt un om bun. Asta îmi plăcea și mie să cred.

– Măcar mă iubești?

N-am mințit-o. Dacă ai fi cunoscut-o, ai fi fost tentat inclusiv să o minți. Te-ai fi dat peste cap să o ții lângă tine cu orice preț. Dar eu eram sincer. Femeia încerca să mă readucă pe linia de plutire. Credea că mă îmbătasem cu glorie deșartă. Eu voiam doar banii. Și-i voiam nu ca să înving sistemul. Mie îmi plăcea sistemul, cu toate mijloacele lui de constrângere, de intimidare. Mie îmi plăcea agenția, ca loc, chiar dacă nu mă dădeam în vânt după casa de pariuri. Trebuia ca totul să persiste. N-aveam nicio foame de glorie, nicio sete de rebeliune. Voiam banii fix pentru ceea ce sunt ei, o modalitate de plată. Erau un viitor sigur, fără grijă. Îi câștigasem deja, trebuia doar să îi ridic și pe ceilalți.

Ți-am spus deja care era calculul mai-marilor casei de pariuri. 500.000, sau pe acolo, ca să fie toată lumea mulțumită. Din perspectiva lor, era un târg cinstit. Doar că nu-l cunoșteau pe Vasile Popa, cum credeau ei că mă cheamă. A doua zi l-am sunat pe Nicki. Vorbea greoi, probabil îi mutaseră mandibula în timpul vizitei la domiciliu.

– Iar tu, mă, fiți-ar!

– Ai răbdare și ascultă-mă. Am o propunere de afaceri.

– Ca ultima, nu? ‘tu-ți…!

– 100.000.

– …

– ?

– Joci tare, e adevărat.

Mă perfecționasem la locul de muncă, ăsta era adevărul. Devenisem un gangster cu acte în regulă. Dar de îmbrăcat, tot ca un profesor mă îmbrăcam. Poate că și Sandu a început așa. Poate chiar predase fizică sau chimie, până să fie angrenat în toată treaba asta murdară. Sau poate era inginer, cum erau mai toți înainte de ‘89, și se reprofilase pe activități mult mai lucrative după Revoluție.

– Nu trebuie decât să vii cu mine în agenție, să scot banii.

Nicki tăcea în receptor. Suma era imensă pentru el. Probabil că avea și destule datorii, sau impozite de plătit pe firme. Suma era mai mult decât binevenită. Și nu trebuia decât să vină cu mine. Ce putea fi atât de complicat? A acceptat. I-am spus ora la care să vină, după-masa. Am plecat spre agenție, pentru ultimele mele pariuri, din toată viața. Mă gândeam să fac aroganța supremă, să joc câteva zeci de mii la păcănele. Nu, chiar atât de nesimțit cu banii nu puteam fi. Cu ei puteam cumpăra o mașină decentă, mobilă nouă, puteam pune deoparte ca să facem și să creștem un copil. Toate bune și frumoase. Vise de om normal, de om cu toată viața înainte. Așa că ultimele mele pariuri urmau să fie pe curse de câini. Nu iraționalul pur, ci mai degrabă doar lipsa logicii.

Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească