Agota Kristof: Marele caiet

Nascuta in Ungaria, Agota Kristof isi paraseste tara in 1956, preferand instrainarea. In Elvetia, dupa cateva piese de teatru, scrie – direct in franceza – aceasta “trilogie a gemenilor”, alegand limba exilului si dand astfel forma unui deplin refuz al totalitarismului. Doi baieti gemeni incearca sa supravietuiasca ororilor razboiului (Marele caiet) si anilor intunecati ai unui regim ingrozitor (Dovada). In cazul lor insa supravietuirea inseamna despartire si scris – scrisul ca marturie pentru un alt timp, al libertatii. Iar atunci cand clipa mult asteptata a adevarului ii reuneste, amandoi descopera ca libertatea nu este intotdeauna sinonima cu adevarul (al treilea volum al trilogiei, intitulat A treia minciuna).
Tradusa in peste douazeci de tari, trilogia Agotei Kristof este o explorare neiertatoare a unui univers de suferinte vazut prin ochii, gemeni, ai unei copilarii si apoi ai unei maturitati pe care tot spectacolul cruzimii si al neputintei umane si-a pus pecetea pentru totdeauna.

Sosirea la Bunica
Ajungem in Marele Oras. Am calatorit toata noaptea. Mama noastra are ochii rosii. Duce o cutie mare, iar fiecare dintre noi cara o mica valiza cu hainele lui, plus marele dictionar al Tatalui nostru, pe care ni-l trecem de la unul la altul atunci cand bratele ne sunt obosite.
Mergem multa vreme. Casa Bunicii este departe de gara, la celalalt capat al Micului Oras. Aici, nu exista nici tramvai, nici autobuze, nici masini. Circula doar cateva camioane militare.
Trecatorii sunt putini, orasul este tacut, ne putem auzi zgomotul pasilor; mergem fara sa vorbim, cu Mama in mijloc, intre noi doi.
In fata portii gradinii Bunicii, Mama noastra spune:
– Asteptati-ma aici.
Asteptam un pic, apoi intram in gradina, ocolim casa si ne lasam pe vine sub o fereastra de unde se aud voci. Vocea Mamei noastre:
– La noi nu mai e nimic de mancare, nici paine, nici carne, nici legume, nici lapte. Nimic. Nu-i mai pot hrani.
O alta voce spune:
– Asa ca ti-ai adus aminte de mine. Zece ani nu ti-ai amintit. Nu ai venit, nu ai scris.
Mama noastra spune:
– Stii bine de ce. Il iubeam pe tata.
Cealalta voce zice:
– Da, si acum iti amintesti ca ai si o mama. Sosesti si-mi ceri sa te ajut.
Mama noastra spune:
– Nu cer nimic pentru mine. Mi-as dori numai ca fiii mei sa supravietuiasca acestui razboi. Marele Oras este bombardat zi si noapte si nu mai e mancare. Copiii sunt evacuati la tara, la rude sau la straini, nu conteaza unde.
Cealalta voce zice:
– N-aveai decat sa-i trimiti la niste straini, nu conteaza unde.
Mama noastra spune:
– Sunt nepotii tai.
– Nepotii mei? Nici macar nu-i cunosc. Cati sunt?
– Doi. Doi baieti. Gemeni.
Cealalta voce intreaba:
– Ce-ai facut cu ailalti?
Mama noastra intreaba:
– Care ailalti?
– Catelele fata patru sau cinci pui o data. Unul sau doi sunt pastrati, ailalti sunt inecati.
Cealalta voce rade foarte tare. Mama noastra nu spune nimic, iar cealalta voce intreaba:
– Au un tata macar? Din cate stiu, nu esti maritata. N-am fost invitata la nunta ta.
– Sunt maritata. Tatal lor este pe front. Nu mai am nici o veste de la el de sase luni.
– Pai, poti sa-i pui deja cruce.
Cealalta voce rade din nou, Mama noastra plange. Ne intoarcem in fata portii gradinii.
Mama noastra iese din casa cu o batrana.
Mama noastra ne spune:
– Iat-o pe Bunica voastra. Veti ramane la ea o vreme, pana la sfarsitul razboiului.
Bunica noastra zice:
– Poate sa dureze mult timp. Dar o sa ti-i pun la munca, stai linistita. Mancarea nu-i nici pe-aici pe degeaba.
Mama noastra spune:
– O sa va trimit bani. In valize au haine. Iar in cutie, asternuturi si paturi. Sa fiti cuminti, micutii mei. Am sa va scriu.
Ne saruta si pleaca plangand.
Bunica rade foarte tare si ne zice:
– Asternuturi, paturi! Camasi albe si pantofi de lac! O sa va invat sa traiti!
Scoatem limba la Bunica. Ea rade si mai tare, lovindu-se peste solduri.

Casa Bunicii
Casa Bunicii este la cinci minute de mers pe jos de ultimele case ale Micului Oras. Dupa, nu mai e decat strada plina de praf, curand taiata de-o bariera. Este interzis sa te duci mai departe, un soldat face de garda. Are o pusca-mitraliera, binoclu si, atunci cand ploua, se adaposteste intr-o ghereta. Stim ca dincolo de bariera, ascunsa de copaci, exista o baza militara secreta si, in spatele bazei, frontiera si o alta tara.
Casa Bunicii este inconjurata de o gradina in fundul careia curge un rau, apoi este padurea.
Gradina este cultivata cu tot felul de legume si cu arbori fructiferi. Intr-un colt, se afla un cotet pentru iepuri, un altul cu gaini, o cocina de porci si un ocol pentru capre. Am incercat sa ne cataram pe spinarea celui mai mare porc, dar e cu neputinta sa ramai deasupra.
Legumele, fructele, iepurii, ratele, puii sunt vanduti de Bunica la piata, ca si ouale gainilor si ratelor, ca si branza de capra. Porcii ii sunt vanduti macelarului, care ii plateste cu bani, dar si cu jambon si carnati afumati.
Acolo se afla si un caine, ca sa goneasca hotii, si un motan, ca sa prinda soarecii si sobolanii. Nu trebuie sa-i dai de mancare, ca sa-i fie mereu foame.
Bunica mai are si o vie, de cealalta parte a strazii.
In casa se intra prin bucatarie, care este mare si calduroasa. Focul arde toata ziua in soba cu lemne. Aproape de fereastra, se afla o masa imensa si un coltar. Noi dormim pe acest coltar.
Din bucatarie, o usa duce la camera Bunicii, dar e intotdeauna incuiata. Numai Bunica se duce seara acolo, ca sa doarma.
Exista si o camera in care se poate intra fara sa treci prin bucatarie, direct din gradina. Aceasta camera este ocupata de un ofiter strain. Si usa ei este incuiata.
Sub casa, se afla o pivnita plina cu de-ale gurii, iar sub acoperis, o camaruta unde Bunica nu mai urca de cand am taiat scara cu ferastraul si s-a lovit cazand. Intrarea in camaruta e chiar deasupra usii ofiterului si urcam cu ajutorul unei franghii. Acolo sus ne-ascundem caietul de compuneri, dictionarul Tatalui nostru si celelalte obiecte pe care suntem nevoiti sa le ascundem.
Ne facem degraba o cheie care descuie toate usile si dam gauri in podeaua camarutei. Multumita cheii, putem umbla liber prin casa atunci cand nimeni nu-i inauntru si, multumita gaurilor, ii putem observa pe Bunica si pe ofiter in camerele lor, fara ca ei sa-si dea seama.

Bunica
Bunica noastra este mama Mamei noastre. Inainte sa venim sa locuim la ea, nu stiam ca Mama noastra mai are mama.
Ii spunem Bunica.
Oamenii ii zic Vrajitoarea.
Ea ne numeste “fii de catea”.
Bunica este mica si slaba. Are pe cap un batic negru. Hainele ii sunt de-un cenusiu inchis. Poarta niste bocanci soldatesti vechi. Cand e frumos afara, umbla in picioarele goale. Fata ii este acoperita de riduri, de pete maro si de negi din care cresc fire de par. Nu mai are dinti, cel putin nu vizibili.
Bunica nu se spala niciodata. Se sterge la gura cu un colt al baticului atunci cand a mancat sau a baut. Nu poarta chiloti. Cand trebuie sa urineze, se opreste acolo unde se afla, departeaza picioarele si se pisa pe jos, de sub fuste. Bineinteles, nu face lucrul acesta in casa. Bunica nu se dezbraca niciodata. Ne-am uitat in camera ei, seara. Isi scoate o fusta, are o alta pe dedesubt. Isi scoate corsajul, are un altul pe dedesubt. Se culca asa. Nu-si scoate baticul.
Bunica nu prea vorbeste. Mai putin seara. Seara, ia o sticla de pe un raft si o da direct pe gat. In curand, incepe sa vorbeasca intr-o limba pe care noi n-o stim. Nu este limba pe care o vorbesc soldatii straini, este o limba cu totul diferita.
In aceasta limba necunoscuta, Bunica isi pune intrebari si isi raspunde. Uneori, rade sau se supara si striga. La sfarsit, aproape intotdeauna, se duce clatinandu-se in camera ei, cade pe pat si o auzim plangand in hohote, pana tarziu in noapte.

Muncile
Suntem siliti sa facem anumite munci pentru Bunica, altfel nu ne da nimic de mancare si ne lasa sa ne petrecem noaptea afara.
La inceput, refuzam s-o ascultam. Dormim in gradina, mancam fructe si legume crude.
Dimineata, inainte de rasaritul Soarelui, o vedem pe Bunica iesind din casa. Nu ne vorbeste. Da de mancare la animale, mulge caprele, apoi le duce la malul raului, unde le priponeste de un copac. Apoi, stropeste gradina si culege legume si fructe, pe care le pune in roaba. Tot in roaba pune si un cos plin cu oua, o cusca mica cu un iepure si un pui sau o rata cu labele legate.
Se duce la piata, impingandu-si roaba a carei chinga, trecuta peste gatul slab, o face sa aplece capul. Se clatina sub povara. Movilitele de pe drum si pietrele o dezechilibreaza, dar ea merge, cu labele picioarelor intoarse spre inauntru, ca ratele. Merge spre oras, pana la piata, fara sa se opreasca, fara sa-si fi lasat jos roaba nici macar o data.
Cand se intoarce de la piata, face o supa cu legumele pe care nu le-a vandut si dulceata cu fructele. Mananca, se duce sa-si faca siesta in vie, doarme un ceas, apoi se indeletniceste cu via sau, daca nu-i nimic de facut acolo, se intoarce acasa, taie lemne, da din nou de mancare la animale, merge dupa capre, le mulge, se duce la padure, aduce ciuperci si lemne uscate, face branza, usuca ciuperci si mazare, pune la murat alte legume, uda din nou gradina, baga lucruri in pivnita si asa mai departe, pana se lasa noaptea.
Intr-a sasea dimineata, cand ea iese din casa, noi am udat deja via. Ii luam din maini galetile grele de laturile porcilor, ducem caprele pe malul raului, o ajutam sa incarce roaba. Cand se intoarce de la piata, taiem lemne cu ferastraul.
La masa, Bunica zice:
– Ati priceput. Omul trebuie sa-si merite acoperisul si mancarea.
Noi spunem:
– Nu. Munca e grea, dar sa te uiti la cineva care munceste fara sa faci nimic este si mai greu, mai ales cand e o persoana in varsta.
Bunica ranjeste:
– Fii de catea! Vreti sa spuneti sa v-a fost mila de mine?
– Nu, Bunico. Ne-a fost rusine de noi insine.
Dupa-masa, ne ducem in padure dupa lemne.
De-acum inainte, facem toate muncile pe care suntem in stare sa le facem.

Murdaria
Acasa la noi, in Marele Oras, Mama noastra ne spala adesea. Sub dus sau in cada. Ne punea haine curate, ne taia unghiile. Ca sa ne tunda, ne insotea la frizer. Ne spalam pe dinti dupa fiecare masa.
La Bunica, este imposibil sa te speli. Nu exista o baie, nu exista nici macar apa la robinet. Trebuie sa te duci sa pompezi apa de la putul din curte si s-o aduci intr-o galeata. In casa nu exista sapun, nici pasta de dinti, nici detergent pentru rufe.
Totul este murdar in bucatarie. Talpile ni se lipesc de gresia rosie, neregulata, mainile si coatele ni se lipesc de masa mare. Soba e complet neagra de atata grasime, iar peretii la fel, de jur-imprejur, din cauza funinginii. Desi Bunica spala vasele, farfuriile, lingurile, cutitele nu sunt niciodata cu adevarat curate, iar oalele sunt acoperite de un strat gros de jeg. Carpele de bucatarie sunt cenusii si put.
La inceput, n-avem nici macar chef sa mancam, mai ales cand vedem cum gateste Bunica, fara sa se spele pe maini si stergandu-se la nas cu maneca. Mai tarziu, nici nu mai bagam de seama.
Cand e cald, ne ducem sa ne scaldam in rau, ne spalam pe fata si pe dinti la put. Cand e frig, e imposibil sa te speli complet. Nu exista nici un recipient destul de mare in casa. Asternuturile noastre, paturile noastre, prosoapele noastre au disparut. N-am mai vazut niciodata marea cutie in care le-a adus Mama noastra.
Bunica a vandut tot.
Devenim din ce in ce mai murdari, iar hainele noastre la fel. Luam haine curate din valizele de sub coltar, dar in curand nu mai e nici una curata. Cele pe care le purtam se destrama, pantofii ni se scalciaza, se gauresc. Cand este posibil, mergem in picioarele goale si nu purtam decat un sort sau un pantalon. Talpile ni se batatoresc, nu mai simtim nici spinii, nici pietrele.
Pielea ni se innegreste, picioarele si bratele ne sunt acoperite de zgarieturi, taieturi, zgaibe, piscaturi de insecte. Unghiile, niciodata taiate, ni se rup, parul, aproape alb din cauza soarelui, ne ajunge la umeri.
Privata e in fundul gradinii. Nu e niciodata hartie. Ne stergem cu cele mai mari frunze ale anumitor plante.
Avem un miros amestecat de balegar, peste, iarba, ciuperca, fum, lapte, branza, noroi, namol, pamant, sudoare, urina, mucegai.
Putim ca Bunica.

Exercitiu de calire a corpului
Bunica ne loveste adesea, cu mainile ei osoase, cu o matura sau cu o carpa uda de bucatarie. Ne trage de urechi, ne ia de par.
Si alti oameni ne dau palme si suturi, nici nu stim de ce.
Loviturile dor, ne fac sa plangem.
Cazaturile, zgarieturile, taieturile, munca, frigul si caldura sunt si ele pricini de suferinta.
Ne hotaram sa ne calim corpul ca sa putem suporta durerea fara sa plangem.
Incepem prin a ne da unul altuia palme, apoi pumni. Vazandu-ne chipul tumefiat, Bunica intreaba:
– Cine v-a facut asta?
– Noi ne-am facut-o, Bunico.
– V-ati batut? De ce?
– De-aia, Bunico. Nu-ti face griji, nu e decat un exercitiu.
– Un exercitiu! V-ati zarghit de-a binelea! Ei si, daca va place…
Suntem goi. Ne lovim unul pe altul cu o curea. Spunem la fiecare lovitura:
– Nu doare.
Lovim mai tare, din ce in ce mai tare.
Ne trecem mainile deasupra unei flacari. Ne taiem soldul, bratul, pieptul cu un cutit si turnam alcool peste rani. Spunem de fiecare data:
– Nu doare.
Dupa o vreme, nu mai simtim efectiv nimic. Pe altcineva il doare, altcineva se arde, se taie, sufera.
Nu mai plangem.
Cand Bunica este suparata si tipa, ii spunem:
– Nu mai tipa, Bunico, mai bine da.
Cand ne loveste, ii spunem:
– Mai da, Bunico! Uita-te, intindem si celalalt obraz, asa cum scrie in Biblie. Da si-n celalalt obraz, Bunico.
Ea raspunde:
– Sa va ia dracu’ cu Biblia si obrajii vostri cu tot!

Ordonanta
Suntem culcati pe coltarul din bucatarie. Capetele ni se ating. Inca nu dormim, dar ochii ne sunt inchisi. Cineva impinge usa. Deschidem ochii. Lumina unei lanterne ne orbeste. Intrebam:
– Cine-i acolo?
O voce de barbat raspunde:
– Nu frica. Voi nu frica. Doi sunteti sau eu prea mult baut?
Rade, aprinde lampa cu petrol de pe masa si-si stinge lanterna. Il vedem bine acum. Este un soldat strain, fara grade. El zice:
– Eu este ordonanta capitan. Voi facut aici ce?
Noi spunem:
– Locuim aici. La Bunica noastra.
– Voi nepoti de Vrajitoare? Eu nu vazut niciodata la voi. Aici sunteti de cand?
– De doua saptamani.
– Aaa! Eu plecat permisie acasa, in sat meu. Distrat bine.
Intrebam:
– Cum de ne vorbiti limba?
El zice:
– Mama mea nascut aici, in tara la voi. Venit muncit la noi, chelnerita in bodega. Cunoscut tata, maritat cu el. Cand eu fost micut, mama mea vorbit la mine in limba voastra. Tara voastra si tara mea fost tari prieteni. Luptat dusman impreuna. Voi doi venit de unde?
– Din Marele Oras.
– Marele Oras, primejdie mult. Bum! Bum!
– Da, si nu mai e nimic de mancare.
– Aici, bine pentru mancare. Mere, porci, pui, tot. Ramaneti mult? Sau doar vacanta?
– Vom ramane pana la sfarsitul razboiului.
– Razboi degraba gata. Voi dormit aici? Lemn gol, tare, rece. Vrajitoare nu vrut luat pe voi in camera?
– Nu vrem sa dormim in camera Bunicii. Sforaie si pute. Aveam niste paturi si asternuturi, dar le-a vandut.
Soldatul ia niste apa calda din tuciul de pe soba si zice:
– Eu trebuie curatat camera. Capitan inapoi si el permisie asta-seara sau maine dimineata.
Iese. Cateva minute mai tarziu, se intoarce. Ne aduce doua paturi soldatesti, cenusii.
– Nu vinde asta, batrana Vrajitoare. Daca ea prea rea, voi spus la mine. Eu, poc, poc, eu omor.
Rade iar. Ne inveleste, stinge lampa si pleaca.
In timpul zilei, ascundem paturile in camaruta din pod.

Exercitiu de calire a sufletului
Bunica ne zice:
– Fii de catea!
Oamenii ne zic:
– Fii de Vrajitoare! Fii de curva!
Altii zic:
– Tampiti! Banditi! Mucosi! Magari! Purcei! Ramatori! Scarbe! Hoituri! Cacaciosi mici! Talhari la drumul mare! Ucigasi!
Cand auzim aceste cuvinte, ne inrosim la fata, ne vajaie urechile, ne pisca ochii, ne tremura genunchii.
Mama noastra ne spunea:
– Dragii mei! Iubitii mei! Fericirea mea! Bebelusii mei adorati!
Cand ne aducem aminte de cuvintele acestea, ochii ni se umplu de lacrimi.
Trebuie sa uitam aceste cuvinte, pentru ca, acum, nimeni nu ne mai spune asemenea vorbe si pentru ca amintirea pe care le-o pastram este o povara mult prea greu de dus.
Asa ca ne incepem din nou exercitiul, dar intr-un alt fel.
Spunem:
– Dragii mei! Iubitii mei! Va iubesc… N-o sa va parasesc niciodata… N-o sa va iubesc decat pe voi… Mereu… Sunteti viata mea…
Tot repetandu-le, cuvintele isi pierd putin cate putin semnificatia, iar durerea pe care o poarta in ele se atenueaza.

Cumpararea hartiei, a caietului si creioanelor
La Bunica, nu exista nici hartie, nici creioane. Mergem sa ne luam din magazinul care se numeste “Librarie-Papetarie”. Alegem un pachet de hartie cu patratele, doua creioane si un caiet mare si gros. Punem toate acestea pe tejghea, in fata domnului gras care sta in spatele ei. Ii spunem:
– Avem nevoie de aceste obiecte, dar nu avem bani.
Librarul zice:
– Cum? Dar… trebuie sa platiti.
Noi repetam:
– Nu avem bani, dar avem neaparat nevoie de aceste obiecte.
Librarul zice:
– Scoala este inchisa. Nimeni nu are nevoie de caiete sau de creioane.
Noi spunem:
– Facem ore acasa. Singuri, doar noi.
– Cereti-le bani parintilor.
– Tatal nostru este pe front, iar Mama noastra a ramas in Marele Oras. Locuim la Bunica, nici ea nu are bani.
Librarul zice:
– Fara bani nu puteti cumpara nimic.
Nu mai spunem nimic, il privim. Si el ne priveste. Fruntea ii este scaldata in sudoare. Dupa o vreme, tipa:
– Nu ma mai priviti asa! Iesiti afara!
Noi spunem:
– Suntem dispusi sa efectuam cateva munci pentru dumneavoastra in schimbul acestor obiecte. Sa va udam gradina, de exemplu, sa smulgem buruienile, sa ducem pachete…
El tipa mai departe:
– Nu am nici o gradina! Nu am nevoie de voi! Si, in primul si-n primul rand, nu puteti vorbi normal?
– Vorbim normal.
– Sa spui la varsta voastra “dispusi sa efectuam” e normal, ha?
– Vorbim corect.
– Prea corect, da. Nu-mi place deloc felul vostru de-a vorbi! Nici felul vostru de-a ma privi! Iesiti afara!
Noi intrebam:
– Aveti gaini, domnule?
El isi tamponeaza fata alba cu o batista alba. Intreaba fara sa tipe:
– Gaini? De ce gaini?
– Pentru ca, daca nu aveti gaini, noi putem sa dispunem de o anumita cantitate de oua si sa vi le aducem in schimbul acestor obiecte care ne sunt indispensabile.
Librarul ne priveste, nu zice nimic.
Noi spunem:
– Pretul oualor creste de la o zi la alta. In schimb, pretul hartiei si al creioanelor…
El ne arunca hartia, creioanele, caietul spre usa si urla:
– Afara! N-am nevoie de ouale voastre! Luati totul si sa nu va mai intoarceti pe-aici!
Noi strangem cu grija obiectele si spunem:
– Vom fi totusi siliti sa ne intoarcem cand nu vom mai avea hartie sau cand ni se vor fi terminat creioanele.

Fragment din volumul in curs de aparitie la Editura Trei. Traducere de Aliza Ardeleanu