Ai carte?

Din pacate, cartile ne intra astazi pe maini asemenea unor obiecte in cadere libera. Prea putini mai au vreme sa frecventeze librariile, sa captureze noutatile – pe care sa-si ia ragazul de a le selecta, spre a consfinti o ierarhie… Cei care o mai fac – e vorba mai ales despre universitari – au dobandit aerul unor specialisti ai lecturii, straniu remunerati pentru a perpetua (oarecum artificial) o practica aflata in evident declin.

Civilizatia Cartii – fondata biblic, dar completata, intr-o anume Europa liberala, cu marii autori “pagani” sau postcrestini (adica “moderni”) – e pe pragul unei alienari fara precedent: poate ca a si pierdut deja batalia cu imaginea & publicitatea.

In tineretea noastra, modelata dupa principiile educatiei clasice, orice om respectabil era unul citit. Valoarea declarata a indivizilor – ca si prestigiul insotitor – erau direct proportionale, printre altele, cu lista cartilor parcurse. Ii veneram pe batranii profesori miopi, a caror anatomie il amintea pe Bibliotecarul lui Arcimboldo. Il invidiam pe colegul care (asemenea junelui Eliade) isi petrecea noptile & vacantele devorand cat mai multe texte ilustre, nelipsite din memoria omului admirabil. De cate ori intram in casa cuiva, ne impresionau rafturile incovoiate sub volume, interioarele enciclopedice, birourile pantecoase, pe care masina de scris se zarea dificil, printre cutiile dreptunghiulare, pline de fise: era acolo un miros aparte (praf, mucegai, cerneala tipografica), dar si o colectie de cruciale intalniri cu titluri faimoase ori greu accesibile…

N-am cum sa uit, bunaoara, incursiunile rituale facute – alaturi de prietenul meu, Traian Ungureanu – acasa la Radu Sterescu, anticarul clandestin care ne intoxica adictiv (si ne taxa negustoreste) cu irezistibilele sale marfuri strecurate prin vama, dupa calatoriile unora prin Occident, cumparate cu tona de la mostenitorii rarilor nostri bibliofili, recuperate din rezerva de criza a cutarui poet erudit & alcoolic ori salvate dupa emigrarea nu stiu carui savant. Pana si patologia lecturii – divulgata de ostentativul “perete” livresc din apartamentul vreunui parvenit – ne mentinea in acelasi univers: acela al bancului cu militianul caruia nu i se mai daruieste o carte de ziua lui intrucat “mai are una”…

Am tot auzit argumentele celor care-ti mentin optimismul desi afla ca trei sferturi dintre romanii de acum nu citesc niciodata o carte: e o iluzie ca Romania interbelica ar fi fost mai asidua, informatia vine azi pe alte suporturi si e oricum stocata (asa ca nu ne paste amnezia colectiva). Mi se aminteste ca scaderea consumului de carte e un efect (pervers, dar temporar) al tranzitiei care i-a saracit pe tineri si pe intelectuali. Mi se spune ca, dincolo de TVA-ul aberant si de proasta difuzare, tara e inca plina de edituri si de publicatii. Stiu. Ma “lupt” si eu cu copiii mei, aflati la varsta cand ar trebui sa plonjeze in Jules Verne, Fenimore Cooper sau Mark Twain, dar infinit mai atrasi de internet, PC, videoclipuri si gadgetistica filmelor la moda. Nu le voi interzice, precum un monstru conservator, accesul la instrumentele & continuturile cognitive ale epocii lor, insa nici n-am sa-i las pana cand nu vor dobandi cel mai ilustru viciu nepedepsit!

Intrebarea cea mai grava (pentru viitorul acestei natiuni) nu e ce se va intampla cu ai mei, ci pe ce cale vor ajunge la placerea lecturii copiii neajutorati (de parinti si de bani). Copiii saraci, de la tara, copiii orfani si cei ai somerilor sau ai celor plecati la munca in strainatate. Lor le-ar trebui destinata, in cheie ludica, o Zi consacrata bucuriei de a citi. O politica de sensibilizare, o strategie de seductie durabila. Un sistem de achizitie privilegiat, un circuit de donatii, sub asistenta institutionala. O cooperare public-privat, capabila sa-i stimuleze, prin concursuri regionale, pe elevii care “se apuca de carte”. O emisiune de tipul “Vrei sa fii miliardar?”, in format juvenil (si cu premii in carti, dupa exemplul celebrei “Questions pour un champion”, retransmisa pe canalul TV5). In fine, un program de colaborare cu ambasadele din Bucuresti ale statelor UE – mai ales daca au la noi Institute Culturale proprii – care ar fi putea face multe pentru popularizarea patrimoniilor respective, in limbile in care au fost create. De ce sa mai asteptam?