Aici, acolo, nicaieri

Poate ca dupa atatea articole cate am scris despre Cioran n-as mai fi divagat acum despre interviurile acordate de autorul Raului Demiurg din 1972 in 1994*, daca n-as fi citit Retractarile lui Teodor Baconsky din nr. 29/30 iul.-5 aug. al Dilemei si daca, la 25 sept., n-as fi vazut la Nationalul clujean piesa lui Matei Visniec Mansarda la Paris cu vedere spre moarte, in regia lui Radu Afrim.

Ambele se cuvin semnalate, fie si numai in fuga condeiului. Piesa lui Visniec reuseste sa faca din batranul Cioran cel mai… ionescian personaj cu putinta, frate geaman cu toate alter egourile ionesciene, de la Berenger, Amedeu si Jacques, la eul ratacitor si biografia spectrala din Voyage chez les morts. Captiv in Alzheimer, deci eliberat definitiv de tot si de toate, personajul e silit sa-si inghita cu noduri trecutul, sa-si rascumpere prin uitare vinovatiile si sa simta deja primele semne din deriziunea grotesc agresiva a posteritatii. Un Cioran cat se poate de firesc de uman (Ovidiu Crisan) de o simplitate dezarmanta, intr-o postura expresiva poate mai putin pentru neofiti, dar cu asupra de masura pentru cei familiarizati cu biografia si opera subiectului. Surprinzator de cumintit, intr-o fericita, zic eu, pasa de acomodare cu clasicitatea, Radu Afrim tine bine cumpana de papusar intre psihanaliza si sociologia receptarii, intre sarja didactic-politica a documentarului si pigmentul patetic, tot mai pregnant emotional catre finalul spectacolului.

Un gest cavaleresc, de nobila virilitate ideatica face Teodor Baconsky: “Inspirat de buna traditie augustiniana, retractez ce-am scris in 1996 despre – sau mai curand impotriva – lui Emil Cioran (…) Cat venin a putut acumula acest detractor al crestinismului daca a incredintat hartiei orori in fata carora Nietzsche insusi ar fi ezitat? (…) M-am impacat cu nabadaiosul <<marginal metafizic>> dupa ce i-am citit convorbirile(…) Interviurile dezvaluie un ins vorbaret, jenat de propriile excese, vanitos cu farmec si umil fara patos (…) Cum sa accepti viata daca-ti pierzi libertatea de a te contrazice? Cum te poti lupta cu ingerul dupa ce ai fost anexat de orice instanta lumeasca, fie ea universitate, partid sau conciliu? In revolta lui stilizata, Cioran vadeste afinitati cu <<nebunii pentru Hristos>>, acei sfinti activi la Constantinopol si Moscova, care denuntau – cu pretul unei purtari iresponsabile – prostul gust al constiintei paralizate de certitudini”.

Cine n-a observat extraordinara vitalitate a nihilismului cioranian, forta formidabila pe care ti-o da nemasura credintei in zadarnicia generala? “Am avut o vitalitate puternica. Omul nu trebuie sa fie deprimat cu masura, ci melancolic pana la exces. Intre groaza si extaz, practic o melancolie activa” (1972). “Paradoxul fiintei mele este ca sunt pasionat de existenta, in timp ce toate gandurile mele se indreapta impotriva ei” (1978). “Tot ce am scris a fost in momente de depresie, si atunci scrisul se transforma intr-un soi de terapie. Nu scrii cand ai chef sa dansezi. Paginile cele mai sinistre pe care le-am scris ma fac sa rad dupa aceea. Daca as fi intr-adevar pesimist, cea mai mare parte dintre oameni nu m-ar citi. Ba chiar ma gasesc <<reconfortant>>. Sunt un mic binefacator. Dar leacul meu nu e universal” (1985).

“In viata m-a fascinat tot ce cade in extreme”, recunoaste el la intrebarea lui Fritz J. Reddataz privind “afinitatea pentru fascismul romanesc”. Inclusiv pentru ratarea extrema si nebunia sub toate formele. Baudelaire si Pascal, Dostoievski si budismul, bufonii lui Shakespeare si credinta ca, daca “literatura rusa este cea mai profunda, in schimb nu exista poeti comparabili cu cei englezi”, apoi convingerea ca “puterea e diabolica, diavolul n-a fost decat un inger cu ambitia puterii” sau ca “poporul roman e cel mai fatalist din lume” – sunt bune provocari pentru orice minte tanara. “Tagaduiesc progresul”, exclama cinstita dreapta pentru care “tot ce este castig inseamna in acelasi timp o pierdere”, Cioran fiind autorul superbei definiri a progresului ca “Elan vers le pire”.

Oriunde te intorci, de la substantialele convorbiri cu Gerd Bergfleth, Francois Bondy, Fernando Savater si Fr. Fejto pana la Sylvie Jaudeau, dai de aceeasi forta captatorie provenita exclusiv din paradoxuri: activism din nonadeziune, credinta din negatie, constructie din descompunere, sete afirmativa si triumf reflexiv tocmai din postularea omnipotentei nimicniciei. Cat despre actualitatea cea mai acuta, ea ar fi de gasit, mi se pare, in dialogul cu George Carpat-Foche din 1992. “Ceea ce ma fascineaza in cel mai inalt grad, spune Cioran, este epoca ultimilor pagani. Am incercat multa vreme sa inteleg cum reactionau la diferitele evenimente acesti oameni care nu se puteau converti la crestinism si stiau ca sunt sortiti pieirii. Cred ca situatia noastra, atitudinea noastra se aseamana intrucatva cu cea de altadata, cu singura deosebire ca nu ne putem pune sperantele intr-o noua religie. Dincolo de aceasta deosebire insa, ne aflam in postura ultimilor pagani. Chestiunea nu are nimic de a face cu stoicii, dar situatia este aceeasi. Stoicii au fost ultimii pagani inainte de triumful crestinismului”.

*) Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, 306 pag.