Alegerile din patria lui Mutti văzute din țara tătucăi

76% dintre germani consideră situația lor economică mai degrabă bună sau foarte bună. După un deficit de 80 miliarde de euro în 2009, Germania va începe să-și ramburseze din 2015 datoria. Acestea sunt date esențiale care descriu climatul în care au loc alegerile parlamentare din Germania, acea țară despre care Kissinger spunea că este prea mare pentru Europa și prea mică pentru restul lumii.

S-a vorbit și se vorbește prea puțin în România despre alegerile din Germania, deși în ultimii ani nu doar Bucureștiul, ci mai toate capitalele lumii au privit către Berlin în momentele-cheie ale voturilor din Bundestag sau ale deciziilor Curții de la Karlsruhe, când soarta Euro era în joc. Cred că este important să înțelegem resorturile și mizele votului german și să profităm pentru a învăța o lecție esențială pentru România.

Într-una dintre primele întrebări ale singurei dezbateri față-în-față dintre cei doi aspiranți la poziția de cancelar, un jurnalist o întreba pe Angela Merkel dacă, pusă în situația de a completa un chestionar care-ți arată candidatul potrivit pe baza politicilor publice susținute, ar fi reprezentanta CDU sau SPD. Gluma arată percepția publicului asupra unei campanii plictisitoare, cu o Merkel foarte prudentă, bazându-și discursul pe realizările ultimilor patru ani și adoptând tactica asfixierii prin îmbrățișarea propunerilor SPD. A fost opțiunea corectă pentru „Mutti” Merkel, care, fără a contracara deplasarea către stânga a partidelor politice germane după 2005, și-a apropriat temele social-democraților și s-a imunizat astfel la discursul lui Steinbrück dominat de termeni și propuneri precum coeziune socială, echitate, luptă împotriva inegalității, parteneriat social sau taxe mai mari pentru cei mai bogați 5% dintre nemți. După cum notează și The Economist, nu există reforme majore întreprinse de Merkel în ultimii ani, flexibilizarea pieței muncii aparținând guvernului Schröeder, iar renunțarea, după Fukushima, la energia nucleară până în 2022 fiind încă o politică „împrumutată”, de această dată de la Verzi.

Astfel, dezbaterea din 1 septembrie dintre Merkel și Steinbrück a arătat diferențe minime, mai degrabă de nuanță între cei doi adversari. Atât candidata CDU/CSU, cât și candidatul SPD s-au pronunțat pentru introducerea unui salariu minim în Germania, social-democratul fiind mai concret cu propunerea sa de 8,5 euro/h aplicabilă la nivel național. Cu grade diferite de înverșunare, s-a vorbit despre lupta împotriva locurilor de muncă precare, despre dezavantajele contractelor temporare și part-time, despre situația dificilă a persoanelor în vârstă. În intervențiile foștilor parteneri, accesul la un loc de muncă și dezideratul unui contract pe perioadă nedeterminată au fost deopotrivă puncte-cheie. Alături de reforma legii privind energiile regenerabile care afectează consumatorii (și chiar ar pune în pericol sectorul industrial al țării, spune fostul ministru de finanțe), de contracararea fraudei fiscale sau de nevoia de a însoți consolidarea fiscală cu stimularea creșterii economice, Merkel și Steinbrück au cântat în avans partitura unui alte mari coaliții, după cea din 2005. Nu e de mirare, ținând cont că social-democratul a fost artizanul măsurilor din 2008-2009 care au permis Germaniei lui Merkel să traverseze cu bine criza.  

Agenda 2010, propusă în 2003 de cancelarul social-democrat Schröeder pentru a reforma sistemul social și piața muncii, este punctul comun al celor doi candidați. Agenda, care a stârnit mânia salariaților și a celor fără un loc de muncă, silindu-l pe Schröeder să organizeze alegeri anticipate pe care SPD le-a pierdut net în 2005, a fost lăudată explicit și public de către Merkel în campania electorală și în dezbatere. Steinbrück, el însuși un susținător al Agendei 2010, dar pus să susțină un program mult mai la stânga decât îi permite biografia, nu a făcut decât să-i propună ajustări, atacând mai degrabă lipsa de curaj și incapacitatea lui Merkel de a veni cu viziune actualizată pentru Germania. Neobișnuit pentru o țară ca a noastră în care Guvernul se schimbă negreșit din patru în patru ani, „schimbarea” nu a fost cuvântul de ordine al campaniei electorale germane. Ca dovadă, în opinia lui Peer Steinbrück, alegerea fundamentală trebuie făcută între a administra și a guverna.

Problema crizei din zona Euro este cea care a arătat mai clar diferențele dintre candidați. Anunțarea de către Merkel a unui posibil al treilea pachet financiar pentru Grecia în 2015-2016 înseamnă, pentru SPD, eșecul gestionării crizei din zona Euro de către Berlin: țările în criză nu s-au redresat, creșterea economică este modestă, rata șomajului continuă să crească, iar șomajul în rândul tinerilor explodează. În opinia fostului ministru de finanțe, Europa nu trăiește o criză a datoriilor, ci o criză bancară, reperabilă în Cipru sau Spania, pentru care este nevoie de o politică ambițioasă de reglementare și poate chiar de lichidare a unor bănci, nu în dauna contribuabililor, ci a acționarilor. Din această perspectivă, strategia Băncii Centrale Europene este și ea un eșec girat de guvernul Merkel. Steinbrück vorbește despre responsabilitatea UE de a veni în ajutorul țărilor aflate în dificultate, comparând sprijinul pentru Grecia cu funcționarea planului Marshall pentru Germania după Al Doilea Război Mondial. Merkel contraatacă, precizând că politica asupra crizei din zona Euro a fost votată de fiecare dată și de SPD în Bundestag. În același timp, cancelarul propune continuarea presiunii asupra Greciei în a se reforma,  atacă „suspendarea” Pactului de Stabilitate și Creștere în timpul guvernării dintre SPD și Verzi, alăturând solidarității nevoia de responsabilitate a țărilor din sudul Europei.

Combinatorica post-scrutin se anunță deosebit de interesantă. Ceea ce știm este că sunt șanse reduse ca actuala coaliție dintre conservatori și liberali să continue să guverneze (FDP chiar se chinuie să intre în Parlament). În același timp, SPD respinge ideea unui Guvern în care să intre, alături de Verzi, și stânga extremă – Die Linke. Consemnul CDU către votanți, după ce FDP a eșuat în alegerile regionale din Bavaria, împotriva unui vot „de milă” arată mai degrabă perspectiva unei noi mari coaliții pentru următorii patru ani în Germania. Așa cum s-a văzut în campania electorală, programul de guvernare e aproape scris și necesită punctual compromisuri.

Revenind la noi, în țara tătucăi, aici avem deja o mare coaliție, formată din cele mai importante două partide parlamentare, o coaliție a cărei existență este pusă sub semnul întrebării după ultimele evoluții. Ce nu are România, spre deosebire de ce a avut Germania, este o Agendă 2020 curajoasă și operaționalizată, care să definească atât problemele esențiale, cât și soluțiile pentru a depăși statutul de repetent al Europei în materie de nivel de trai și dezvoltare. Premierul Ponta vorbea la începutul lui 2011 despre o Agendă 2019, țintind anul în care România are președinția UE, dar acest plan deocamdată lipsește din practica guvernării. Importanța Agendei se vede în comparația cu Germania. Dacă la noi fiecare moment electoral este ca un tsunami pentru guvernare, în Germania alegerile devin de o banalitate liniștitoare, atât timp cât reperele sunt clare, iar citirea problemelor este comună pentru marile forțe de dreapta sau de stânga.

Într-o guvernare care să-și folosească susținerea electorală masivă pentru a genera o Agendă România 2020 realistă stă șansa stabilității politice în USL și a creșterii economice. Ajunși aici, am putea lăsa în urmă mitul tătucăi în favoarea unei guvernări pentru liniștea noastră.

Costin Ciobanu este consultant în comunicare și politici publice, masterand al Universității Paris 1 Panthéon-Sorbonne