Alegerile: Stalingradul dreptei românești

A trecut aproape o lună de la usturătorul eșec electoral al ARD, timp berechet – te-ai fi așteptat – pentru o analiză serioasă a acestui veritabil Stalingrad al confuzei mișcări de dreapta românești. Nici vorbă însă de așa ceva: în Alianță s-a decretat deja că nu există niciun responsabil politic, iar mulți analiști care simpatizau cu dreapta par blocați mental în convingerea că “poporul e de vină”, pentru că nu înțelege justețea imanentă a măsurilor luate de guvernarea Boc-Ungureanu.

Or, tocmai aici e buba: fără a absolutiza rolul “voinței populare”, ba, dimpotrivă, subliniind cu tușă groasă evidentă că electoratul român își face educație politică exclusiv la televizor, cred că a poza în proroc neînțeles, când ești doar un biet înfrânt prin KO în prima repriză mi se pare nu doar amuzant, ci și neconstructiv. Un diagnostic rapid, în două puncte, al acestei înfrângeri – oferit de cineva care împărtășește ideile dreptei fără niciun partizanat politic – poate fi, sper, util.

În primul rând trebuie clarificată principala confuzie propagată asiduu de perdanții care vor să fugă de răspundere: votând anti-PDL, românii NU au votat CONTRA măsurilor de austeritate! Cu prima ocazie care li s-a oferit, oamenii au sancționat drastic habarnismul administrativ, nepotismele fără perdea, fățărnicia obraznică, favoritismele și aroganța nedisimulată, toate prezentate drept “austeritate”. Austeritatea, promovată consecvent și aplicată inteligent, e un concept cu care suntem toți obișnuiți din viața de zi cu zi: “Nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma”, spune hâtru românul. Revolta se naște atunci când la nivelul politicilor publice austeritatea devine minciuna prin care marea masă suferă, iar o cleptocrație de partid se strecoară ori, și mai grav, profită de pe urma crizei. Austeritatea nu înseamnă pauperizarea poporului, ci doar curmarea exceselor, revenirea la cumpătare. Iar pentru a avea legitimitate austeritatea corect aplicată și limpede explicată impune sobrietatea, modestia, chiar frugalitatea elitelor conducătoare. Nu întâmplător Kaiserul german impunea tuturor guvernanților, cu el în frunte, să îmbrace doar modesta haină militară, ca simbol al austerității echitabil distribuite. În absența percepției publice că povara constrângerilor bugetare e cât de cât egal împărțită, credibilitatea oricărei măsuri antipopulare e făcută țăndări, iar fără credibilitate nu există legitimitate. Fosta putere “de dreapta” a compromis de fapt principiile dreptei, iar acum se vaită că românii nu votează dreapta.

În al doilea rând, autointitulata dreaptă nu și-a definit nici măcar vag în campanie panoplia de valori pe care le apăra și bazinul electoral pe care încearcă să-l reprezinte. Din considerente evident populiste, grabnic încropitul program electoral al ARD abia făcea referire la concepte-cheie, definitorii ale oricărei mișcări autentice de dreapta: capitalism, antreprenoriat, privatizare, egalitatea șanselor (NU a veniturilor), stat cu autoritate (nu autoritar și nici obez), garanția dreptului de proprietate, responsabilitatea individuală, rolul națiunii, familiei și religiei. Teme esențiale pentru viitorul României, cum ar fi securitatea națională, o politică de imigrație inteligentă, atitudinea față de tehnologiile energetice revoluționare sau poziționarea țării față de UE, dar și față de noile puteri emergente au fost tratate la “și altele”. Această timiditate ideologică – evidentă mai abitir în dezbaterile publice – și înclinația necontrolată către compromisuri populiste vădeau din păcate și mari carențe în convingerile lor intime, ba, ce spun, chiar în calitatea morală a multor “catindați” ai dreptei. E suficient să amintesc aici comicul situației că majoritatea “apostolilor dreptei” românești fie au fost toată viața slujbași la stat (poziție șubredă politic într-o campanie și care a fost torpilată intens de social-democrați), fie au beneficiat de oarecari sinecuri, fie odată ajunși în fruntea bucatelor au cheltuit nesăbuit, clamând în același timp “austeritatea”; acești candidați încercau să convingă electoratul tipic de dreapta (în general dinamic, antreprenorial ori corporatist, independent financiar, sceptic și pragmatic). De unde credibilitate, doar din discurs?

Este și acesta unul dintre paradoxurile politicii românești: în vreme ce în restul lumii dreapta este blocul politic al pragmaticilor realiști, având legături ombilicale cu mediul de afaceri, iar stânga adună funcționărimea și fascinează intelectualii idealiști, la noi e taman pe dos: dreapta este, în prea mare măsura, teritoriul intelectualității de catedră, al funcționarului de carieră și al politicianului fără profesie, în timp ce stânga coagulează neașteptat de mulți activiști ori simpatizanți eficienți, fini cunoscători ai șurubăriei din business. Hotărât lucru, stânga românească nu are alternativă plauzibilă la o politică de austeritate corect implementată, decât cu riscul de a duce economia de râpă într-un an-doi. Nu m-ar mira de aceea ca actualul guvern de centru-stânga să promoveze măsuri economice tipice de dreapta – în pofida fantasmagoriilor promise în campanie – făcând astfel și mai grea necesara “reconstrucție” a frontului actualei opoziții.

Doru Lionăchescu este bancher, președinte al Capital Partners