Alegorie și autopastișă/ de Alex Goldiș

Nu știu dacă se poate trage de aici o concluzie generală, însă nu pot să nu remarc că ultimele apariții ale așa-zisei generații nouăzeci au dezamăgit aproape în întregime. Ioan Es. Pop, Floarea Țuțuianu sau Mihail Gălățanu par a fi deocamdată incapabili de a depăși formulele care le-au adus notorietatea în puțin literarul deceniu zece. E adevărat, ce-i drept, că jurnalistica a devenit în anii ’90 un concurent redutabil al poeziei. Cei ce n-au renunțat de tot la ea au continuat s-o practice mecanic, fără tragere de inimă, ca pe o îndeletnicire incapabilă de a mai exprima ceva esențial despre o lume în permanentă schimbare. Lucru de înțeles: activismul sau jurnalismul ofereau modalități mai concrete și mai variate de exprimare liberă. A trebuit să se nască deziluzia acestei exprimări libere – confiscată deopotrivă de discursul politic, mediatic și consumerist – pentru ca poezia să-și redobândească ceva din credibilitatea pierdută. Abia în jurul anului 2000, generația lui Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac va apela la ea din nevoia de a demasca limbajul, de multe ori găunos, al “normalizării”, al “democratizării” și al “deschiderii spre Occident”.

Mihail Gălățanu intră și nu intră în portretul nouăzecist. Verva comunitară îl îndepărtează propriu-zis de temele autoreflexive sau expresioniste ale unui Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop. Ceea ce l-a consacrat, la fel ca pe Marius Ianuș, dincolo de cercul strâmt al literaturii – făcându-l să dea piept cu acela nu mai puțin strâmt al autorităților – a fost o atitudine civică destul de critică la adresa stereotipiilor românești actuale. Pentru el, ca pentru atâția alții, poezia n-a însemnat o renunțare la discursul jurnalistic, ci asimilarea lui. Astfel s-a născut acel emblematic (și scandalos pe atunci) O noapte cu Patria. Coroziv era acolo nu atât limbajul – oricât de dur, el nu atinge niciodată licențiozitățile din Muie România a lui Ianuș -, cât familiaritatea erotizată cu toate metehnele Patriei. O mireasă tânără însă plină de păcate e atât de brutalizata Românie a lui Mihail Gălățanu.

România aproximativă, cel mai recent volum al poetului, nu schimbă aproape deloc nici tematica, nici modalitatea de expresie a poetului. Izbește, la mai bine de un deceniu de la Mireasa tuturor sau de la O noapte cu Patria, aceeași diatribă onctuoasă îndreptată împotriva aceluiași obiect: “Patria mea e o dulceață pe mâini/ cu toții ne murdărim de ea/ dăm și pe haine/ devine lipicioasă/ până la taine” (Patria mea e o dulceață pe mâini). Critica generalizată împotriva tuturor relelor (mai degrabă mediatice decât propriu-zis sociale) e reeditată acum sub titlul unui alt volum: știrile de la ora cinci, manelele, fotbaliștii (tipologizați ca “țițidumitrii”, “becalii”, “giovanibecalii” sau “cristiborceaniști”), sau “folclorul contraatacă” intră, toate, într-un rechizitoriu la adresa moravurilor românești actuale. Din păcate, însă, nu doar acestea au devenit steoreotipii, ci, mă tem, chiar critica lor. Astfel încât nu poți să nu constați că cel ce trece drept unul dintre cei mai protestatari poeți de la noi din ultimele decenii nu contestă de fapt o Românie reală (așa cum o face cu imaginație mai nou un Ștefan Manasia), ci o Românie privită la televizor. Poate că nu-i inutil a mai scrie împotriva maneliștilor și a “vadimilor”, însă orice formulă poetică angajată în acest sens se contaminează ea însăși de clișeu: “Țară unde țigănia, nu țiganul e rege./ Țară de fotbaliști/ și de soții de fotbaliști/ de maneliști/ și de tabloizi/ anabolizanți/ și de sugători de pixuri de maneliști și de tabloizi” (Țară unde țigănia).

Cu adevărat deranjant în volum nu e atât lipsa orizontului tematic, cât incapacitatea de a părăsi formula stilistică lansată anterior. România redevine, prin autopastișă, obiectul unei imense alegorii: e femeia păcătoasă, dorită și respinsă în același timp de un subiect el însuși complice la Rău. În scenariul unui mariaj plin de probleme, poetul se plasează în continuare față de Patrie ca față de o soție infidelă. Oricât ar fi părut de ingenios în punctul de pornire acest tipar imaginativ, el se pretează azi la o serie nesfârșită de personificări insuportabile prin artificialitate. Puținătatea temei rimează perfect cu austeritatea soluțiilor expresive, de vreme ce poetul poate scrie astfel: “România se uită la showurile lui lazaroff. Cu neveste/ de fotbaliști și maneliști. Face reiting. Ar face mai mult reiting/ dacă s-ar întinde cu toate ordurile de pe la benzinării. Toarnă/ mari subproducții obscene pe la periferii. România mea a ajuns/ plină de cocalari ai gândirii” (Cadână de ferentari).

Ca într-un mariaj îmbătrânit în rele, însăși pasiunea diatribei împotriva Patriei-soție s-a răcit însă până la ajunge un simplu dribling de limbaj. Avânturile romantice de altădată în ponegrirea ei se transformă cel mai adesea în potriviri de cuvinte și de imagini. Gălățanu vorbește, în spirit de epigramist, de “facultatea de moarte plastice” sau “de spoi-tingiri ai televiziunii”. Că personajul central și-a pierdut de tot virilitatea în a-și supune Patria unui sublim viol lingvistic rezultă și din desele fâstâceli materializate în eufemisme. Mai puțin vulgară ar fi fost înjurătura directă, ca la Ianuș, decât ocolirea ei: “*sugeți pixul!*/ voi idioților care ați vrut să mă arestați/ voi lepădăturilor/ care trăiți pe spinarea Patriei/ lindini nenorocite/ care credeți că Patria e dâra melcului nu cochilia” (Împotriva poliției). De unde mai pui că destule poeme din volum, de la Am fost sincer cu tine, Dacă mori, mori pentru România sau Patria mea, tu cel mai mult n-au altă temă decât să scuze sau să justifice brutalitățile anterioare după logica “amorului cu năbădăi”.

Când nici tema, nici expresia nu mai conving, poezia lui Mihail Gălățanu se transformă în propria caricatură. Ceea ce caracteriza într-o anumită măsură și volumele anterioare – dar era cenzurat de bunul control stilistic – iese la iveală acum cât se poate de strident. Autorul “României aproximative” practică o poezie senzaționalistă, de șoc imediat (mai ales la nivelul “ideii”) și de efect sigur. Numai că dacă în proză senzaționalismul mai poate fi mascat pe alocuri în faldurile narațiunii, în poezie el ni se dezvăluie în toată nuditatea. De această dată, cu adevărat indecentă.

Mihail Gălățanu, “România aproximativă“, Editura Vinea, București, 2011