Alexandru Orăscu, arhitectul Universității din București (I)/ de Emanuel Bădescu

La poalele dealului pe care străjuia, roasă de vreme, dar falnică, Mânăstirea Mihai-Vodă, nu departe de capătul podului peste Dâmbovița de la Gorgani, serdarul Hristea Orăscu îsi ridicase casă mândră, de cărămidă, cum nu se aflau multe în Bucureștii în­ceputului de secol XIX. Acolo s-a născut la 30 iulie 1817 Alexandru Orăscu, primul mare arhitect român. Vecinătatea mănăstirii, a Curții Domnești înălțate de lumina­tul Domn Alexandru Ipsilanti, arsă cu 5 ani în urmă, în noaptea de 21/22 decembrie 1812, cu toată averea lui loan Vodă Caragea, prezența palatelor Ghika, Dudescu și Brâncoveanu, a numeroase biserici și schituri de multe ori seculare, precum și puzderia de căsuțe de paiantă acoperite cu stuf sau șindrilă, urâte și construite la întâmplare, i-au umplut, fiecare în parte, copilăria. Înclinațiile naturale ale micului Ale­xandru trebuie să fi remarcat contrastele, dar până la formarea unul gust artistic vor trece peste două decenii, petrecute pe băncile școlii sau acasă, între exerciții de geometrie și descifrarea, la pian, a unor partituri clasice, sub supravegherea mamei, a blândei doamne Elena Orăscu.

Între anii 1823 și 1828, copilul a învațat sa buchisească cu dascălul ma­halalei, dar când să fie înscris la Sfântul Sava, în 1828, a izbucnit răz­boiul ruso-turc, dublat de o cumplită epidemia da ciumă. Familia s-a mutat pentru 3 ani lângă Valea Călugărească. În aceste condiții vitrege pentru continuitatea studiului, Alexandru Orăscu a avut de partea sa șansa: „o în­tâmplare fericită” îl apropie de familie pe tânărul profesor da retorică de la Sf. Sava, Simion Marcovici. Acesta i-a împrumutat cărțile necesare și, cum manualele erau redactate în franceză, profesorul s-a oferit să-l iniție­ze în limba lui Voltaire. Cunoștințele acumulate într-o perioadă de va­canță pentru majoritatea școlarilor din voievodat, deși era o vacanță impusă de împrejurări, vor fi fructificate la maximum. Înscris în clasa întâi „umanitară” la Colegiul „Sf. Sava” – care între 10 septembrie – 1 decembrie 1831 a funcționat în aripa nordică a Hanului Șerban – Vodă, la etaj, în 12 odăi, revenind apoi în clădirea fostei mănăstiri, – elevul Orăscu s-a distins da la bun început printre cei mai merituoși, obținând la sfârșitul cursurilor calificativul „primum cum eminenția”. Anul șco­lar următor, deschis la 15 octombrie 1832 de generalul rus Pavel Kiseleff, „președintele guberniilor Valahia și Moldova”, i-a oferit prilejul întâlnirii cu picto­rul Carol Wallenstein, recent numit profesor de „desen linear, aerian și perspectivă”. A fost întâlnirea care i-a decis cariera.

Remarcându-i aptitudinile, profesorul i-a explicat legile perspectivei, armonizarea detaliilor, comentând lucrările lui Vitruviu, schițele lui Raphael, stilurile arhitectonice. Tot Carol Wallenstein l-a îndrumat și către studiul geometriei, considerată a fi bagheta fermecată ce înde­plinește poruncile imaginației și îmblânzește  capriciile talentului. Intuia oare viitorul elevului său? Dacă n-ar fi fost la mij­loc voința învățăcelului și clasa ridicată a profesorilor, acești factori obligatorii pentru orice început de drum, intuiția lui Wallenstein ar fi rămas la nivelul speranței utopice. Din fericire, la Colegiul Sf. Sava preda în acea vreme o pleiadă istorică: Eufrosin Poteca – filosofia, Petrache Poenaru – matematica, Simion Marcovici – retorica, Dimitrie Pavel – geometria, Florian Aaron, strămutat de la Școala lui Dinicu Golescu, is­toria și alții. Cât privește silința elevului, aceasta se poate deduce din efortul depus pentru a trece, în urma unor examene, direct în clasa a șasea! Alexandru Orăscu îi avea acum colegi de performanță pe Ion Ghika și Ion Florescu, viitori prim-miniștri și prieteni apropiați. Împreună au trecut strălucit și examenul de admitere, fiecare obținând din partea Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghika câte o cupă din cristal de Boemia cu efigia sa. Aceleași succese au continuat și în cele trei clase de învă­țământ corespunzătoare cursului superior al liceului. În paralel, elevul Orăscu urmează și cursurile speciale de matematici aplicate, introduse în 1835  și care semnificau practic primul pas făcut către crearea unei facultăți tehnico-științifice. Din programa școlară, datorită penuriei de profe­sori, lipsea tocmai cursul de arhitectură. Noțiunile de bază erau, totuși, cuprinse în ultimul an al cursului de matematică aplicată, o decizie salutară, dar cu totul insuficientă pentru o carieră serioasă de arhitect. Începutul fusese, însă, făcut. La recomandarea lui Petrache Poenaru, în iunie 1837 Alexandru Orăscu a fost numit „ajutor de arhitecton al Bucu­reștilor”, funcție de mare răspundere într-un moment – cel regulamentar – deloc propice pentru o inițiativă oricât de măruntă. Boierii mai în vârs­tă erau încă tributari vechiului model de construcție, adus din locurile de baștină, dar odraslele lor tân­jeau după arhitectura măreață, dar înzorzonată, a Vienei sau a Parisului, în vreme ce ocupanții ruși voiau ca prin construcții în stil neoclasic să confere Bucureștilor aerul unui sobru oraș rusesc.

Lupta nu se dădea numai între vechi și nou, avea și un pronunțat caracter politic. Este lesne de imaginat dilema lui Orăscu, abia ieșit pe porțile școlii. A ales varianta neimplicării, singura înțe­leaptă. În compensație și, desigur, în funcție de posibilități, a depus o intensă activitate pe tărâm edilitar. În perioada 1837-1841 în București s-au deschis numeroase ulițe, s-au pavat și nivelat străzile centrale, s-au aliniat clădiri acolo unde a fost posibil. Aceste lucrări, altfel de bună calitate, n-au schimbat totuși chipul orașului, ce arăta împrejurul vechiului centru – orașul propriu-zis – mai degrabă cu un sat imens, punctat ici și colo de câteva construcții mai răsărite, numite – impropriu – palate.

Numărul redus de arhitecți autohtoni, acum, când se simțea o adiere europeană, au forțat Eforia Școalelor să reconsidere ideea înființării catedrei de arhitectură la Colegiul Sf. Sava. În primăvara anului 1840, arhitectul Capitalei, Heinrich Feiser, l-a recomandat pe tânărul coleg Alexandru Orăscu pentru bursa acordată de sus-numita Eforie spre a urma arhitectura în străinătate. „Acest tânăr – se spune în raport – cu sentimente de deplin patriotism, căutând totdeauna a aduce un folos obștii prin învățătura sa, a cugetat totdeauna de a se putea desăvârși și la științele arhitectoniei… Hotărându-se înființarea unei catedre în școala națională, nu mă îndoiesc nicicum că va isbuti, având toate științele pregătitoare și îndestulă practică”. Întrucât majoritatea arhitecților străini proveneau din spațiul germanofon sau studiaseră în universitățile germane, Eforia Școalelor a ales pentru Orăscu Berlinul, capitala Prusiei fiind și un renumit centru universitar.    

Înainte de plecare, fixată pentru sfârșitul lunii august 1841, Ale­xandru Orăscu a obținut diploma de inginer hotarnic, necesară pentru înscrierea la Academia de Arhitectură din Berlin, iar la 1 iunie 1841 s-a căsătorit cu Elena Marcovici, fiica fostului său profesor da retorică de la Sf. Sava. Apoi, când a sosit timpul sorocit pornirii în călătorie, tânărul inginer hotarnic și-a luat rămas bun de la familie și a urcat în poștalion, spre Brașov. În burgul medieval de la poalele Tâmpei, a stat aproape o săptămână în carantină, prilej pentru a asculta opusuri de Bach la Biserica Neagră. De acolo și-a continuat drumul cu diligența prin Cluj, Pesta, Bratislava, Dresdar coborând la Berlin într-o frumoasă după-amiază de septembrie. Primul său contact cu mediul universitar german, caracterizat în general prin seriozitate și spirit metodic, a plăcut studentului român. Regăsea în arhitectura multora din edificiile orașului elementele caracteristice ale stilului neoclasic, introdus sporadic și la București. Armonia severă a proporțiilor, deși vorbea mai mult rațiunea decât fantezia, îl incita la contemplație. Putea fi însă altoit produsul spiritului teutonic pe milenarul trunchi latin de acasă, părăginit dar nu primitiv, desfrunzit dar încă viu și așteptând o reînviere cel puțin spectaculoa­să? Răspunsul se afla dinaintea lui în tomurile monumentale ale științei, ascuns privirii neinițiate.

Timpul petrecut la Berlin a fost împărțit între studiu și „observarea orașului”, cum îi plăcea să spună. A așezat sub microscopul curiozității teatrele, palatele, muzeele, podu­rile, bulevardele și aleile pentru a depista acele elemente care, importate, ar fi fost acceptate acasă, cu toate că problema gustului artistic era pe atunci  surclasată de posibilitățile financiare. În vacanță a vizi­tat Copenhaga și Sankt Petersburg, „două orașe germane”, deși unul era capitala Danemarcei, iar celălalt a Rusiei. Văzuse deja o față a chipu­lui vest european, cea nordică, totuși prea sobră pentru București. O decizie a Eforiei Școalelor, fericită pentru lămurirea aspectului sudic al Eu­ropei Occidentale, l-a obligat pe Orăscu să-și continue studiile la München. Capitala Regatului Bavaria, ca de altfel tot sudul german, fiind tutelată de spiritul catolic, se găsea la confluența dintre ordinea și rigoarea nativă a germanilor cu fantezia și somptuozitatea de dincolo de Alpi. În deceniile primei jumătăți a secolului al XIX-lea, îndeosebi după războaiele napoleoniene, suveranii Bavariei patronaseră o amplă mișcare artistico-științifică al cărei scop, nemărturisit verbal, însă dezvăluit de rezultate și de aria lor geografică, consta în contracararea influenței franceze până la substituirea acesteia cu influența germană. Era o direcție reprezentată strălucit de Viena și Dresda, a căror înrâurire se adresa precumpănitor sud-estului european, Münchenul având sarcina de a eclata spre Vest. Câteva decenii au fost suficiente pentru ca Parisul să descopere la poalele Alpilor un concurent serios, viitoarea citadelă a academismului. Se poate vorbi, așadar, de un discret și foarte metodic imperialism cultural german, susținut la același nivel de ambele ramuri, catolică și protestantă. De acest fenomen, Alexandru Orăscu își va aminti trei decenii mai târziu, într-o ședință a Senatului. Revenind la anii petrecuți la München, determinanți pentru viitoarea lui carieră didactică și de arhitect respectabil, impresionează efortul de a verifica „la fața locului” cele însușite în mod teoretic. A vizitat Roma, unde a admirat cele trei izvoare ale arhitecturii Renașterii: Colosseum-ul, Tabulariul și Pantheonul lui Agrippa. A studiat viziunea edilitară a lui Domenico Fontana, îndrăzneață și copleșitoare prin amploare, s-a interesat de creațiile lui Michelangelo, Borromini și Bernini, a avut cuvinte de laudă pentru Giuseppe Valadie.

Întors la München, Orăscu a devenit liderul unui mic grup de români aflați la studii, în care distingem pe Gheorghe Panaitescu-Bardasare, fondatorul Pinacotecii Naționale din Iași și pe Alexandru Asachi, fiul prințului Dimitrie Moruzi, adoptat de Gheorghe Asachi. La 20 martie 1847 a obținut diploma de arhitect. Trecuseră cinci ani și jumătate de când nu își văzuse familia. Ar fi vrut să se reîntoarcă la București, dar o telegramă din partea Eforiei Școalelor îl anunța că „la cererea instituției noastre, bursierul Orăscu a fost înscris la în penultimul an al Universității din Munchen cu scopul frecventării cursului de geometrie descriptivă, disciplină ce urma să o predea la Colegiul din București”. Însemna încă un an printre străini, departe de cei dragi. A cântărit o săptămână situația. A cedat tentației reîntoarcerii la mijlocul lunii martie 1847 când, răspunzând dorinței fostului coleg de colegiu Nicolae Bălcescu, a plecat la Viena, de unde a luat vaporul spre țară. Scopul: să facă revoluție acasă!

Primele zile petrecute în București, de pe la mijlocul lunii august – în 39 septembrie, după ce a răspuns convingător interpelării Eforiei, fiind numit în 30 septembrie profesor la Colegiul Sf. Sava – i-au permis să-și formeze o opinie despre cursul evenimentelor. Simțea o liniște apăsătoare, care a durat până în primăvara anului următor, când Occidentul a fost zguduit de revoluția liberală. Logic, urma exportul acesteia și în Est, vizat fiind Imperiul Rus, considerat cel mai retrograd. Nefiind mason, căci nu studiase în Franța, iar Bălcescu părea că îi vorbește într-o limbă necunoscută. Lui Orăscu nu-i era prea clară misiunea ce avea de îndeplinit, însă era entuziasmat de valul revoluționar. Cu câteva zile înainte, în primele zile ale lunii iunie 1848, fuseseră lipite pe străzile centrale afișe în care se cereau abolirea privilegiilor boierești statutate de Regulamentul Organic, formarea gărzilor civice și libertatea presei. Era de neconceput să stea deoparte. Majoritatea foștilor colegi de la Sf. Sava, întorși de la studii din străinătate, se aflau în primele rânduri, pe față, dar, mai ales în secret.

Între timp a primit ordin de la Eforie să se prezinte la Colegiu pentru a preda geometria: nu i-a dat curs. Intrase de bunăvoie într-un joc care nu privea doar problemele de ordin social. Cea mai captivantă din șiragul de îndatoriri transmise de emisarii lui Giuseppe Mazzini și care trebuia neapărat rezolvată era „trezirea conștiinței naționale”. Alexandru Orăscu și-a propus să activeze în această direcție și în primele zile ale lunii iulie a fost numit de guvern comisar al propagandei. Avea și sarcini care intrau în atribuțiile „poliției secrete”, instrucțiunile venite de la Bălcescu indicau limpede aceste „sarcini de taină”, de care, se pare, s-a achitat mai mult decât onorabil. Ca o recompensă, în ziua de 14 iulie Nicolae Golescu, ministrul de interne, l-a numit prin decret în postul de „Arhitect  al Capitalei” în locul lui Xavier Villacrosse, cel care regizase până atunci manifestațiile de la Filaret.

Până la intervenția străină care a înăbușit revoluția pașoptistă, s-a aflat permanent în centrul acțiunilor de înnoire social-politică. Cea mai importantă misiune din această perioadă a fost pregătirea festivităților de primire a lui Suleyman Pașa. Locotenența Domnească sperând să-l câștige de partea sa pe înaltul dregător otoman, hotărâse să-i facă acestuia o primire fastuoasă, menită să-i dovedească faptul că revoluția nu era îndreptată împotriva suzeranității Înaltei Porți. Orăscu a decorat și sala Bossel unde, în seara zilei de 10 august, s-a desfășurat un mare bal popular organizat în onoarea lui Suleyman Pașa și s-a îngrijit de iluminarea grădinii de lângă Biserica Mavrogheni, pentru „o sorea” prin care notabilitățile orașului îi arătau cinstire ilustrului oaspete. Acțiunea era conjugată cu misiunea tatălui său, care, în calitate de executor al Curții Administrative, organizase cortegiul care îl însoțea pe pașă.

Din nefericire, soarta revoluției nu a depins de impresia produsă asupra demnitarului otoman, câștigat de revoluționari, ci de voința Țarului. În București și-a făcut apariția oastea de la Dunăre, condusă de Fuad Pașa, care a înăbușit revoluția fără dificultăți, lupta din Dealul Spirii cu pompierii fiind în fapt o eroare de comandă.

La puține zile a pătruns în oraș și armata rusă, care a trecut imediat la arestări și deportări. Ajutat de Omer Pașa, Orăscu a fost eliberat din detenție și s-a retras la Vălenii de Munte, de unde a trecut în Ardeal. Va peregrina aproape un an prin Europa Centrală, cu pașaport fals și trăind de azi pe mâine. L-a întâlnit pe Bălcescu în Elveția și, împreună, vor sosi la Paris sperând în zile mai bune. Era în noiembrie 1849 când s-a petrecut un miracol: pe Tron a urcat Barbu Știrbey, un vechi prieten de familie. Noul Domn l-a numit pe Hristea Orăscu în funcția de maestru de ceremonii, iar pe Simion Marcovici șef al Eforiei Școalelor. La Paris, Alexandru Orăscu aștepta înfrigurat scrisoarea de iertare a Domnului și rechemarea în Țară. Nu a așteptat prea mult. Pentru a nu-l supăra pe consulul rus, atât de vigilent când era vorba de revoluționari, Barbu Știrbey l-a numit pe Orăscu în aprilie 1850 „Arhitectul Craiovei”, îndepărtându-l de București până se vor limpezi apele. La momentul oportun, printr-o manevră savantă, Vodă a creat catedra de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava, mai vechiul proiect  al Eforiei Școalelor. Cum Orăscu era unicul specialist din țară, numirea sa prin decret domnesc a trebuit să fie agreată și de ruși. Această catedră a stat la temelia înființării Facultății de inginerie civilă, în cadrul căreia el va preda, în anii doi și trei, și noțiuni de arhitectură.

Deschiderea cursurilor a avut loc în toamna anului 1851 în localul fostei Școli Grecești din curtea Bisericii Măgureanu, clădirea colegiului fiind ocupată de Ministerul Dreptății. Revenea în învățământ după o absență de 15 ani.. La începutul lunii septembrie 1855 Vodă Știrbey l-a numit profesor de arhitectură și de construcția șoselelor la nou înființata Școală de Ofițeri din capul uliței Izvor.