Alte noutăți la Editura Polirom/ de Stelian Țurlea

Editurile noastre publică sute de cărți în fiecare lună, o enormă producție de carte, care copleșește de-a dreptul cititorul intrat într-o librărie. Prin rubricile diverse ale “Ziarului de duminică”, care au ca subiect cartea, ne-am propus să fim un ghid pentru cel care dorește să se informeze, încât, atunci când ajunge într-o librărie, să se poată orienta mai ușor. La “Cartea de literatură” sunt semnalate cărți aflate deja pe rafturi, între care facem, firește, o selecție. La fel se întâmplă cu cartea de istorie, de știință, de economie, de artă. Le sunt destinate cronici cărților asupra cărora merită să ne oprim mai mult, din diverse motive, explicate alte ori pe larg de cei doi cronicari literari ai ziarului. Atenție aparte mai primesc colecțiile. Asupra unui titlu tradus ne oprim pe îndelete în fiecare număr. Din noianul de volume în curs de apariție sau în pregătire alegem câte unul pe care îl prezentăm printr-un fragment, sperăm incitant, la rubrica “Avanpremieră”. În sfârșit, în cadrul rubricii de față, am invitat editurile să ne semnaleze câte o carte aflată în pregătire, să ne prezinte, pe scurt, de ce merită acea carte să apară, să fie cumpărată și citită.

Joyce Carol Oates – Grădina plăcerilor lumești

Joyce Carol Oates este una dintre cele mai acla­mate și traduse scriitoare americane ale momentului, cunoscută pentru romane ca We Were the Mulvaneys, Blonde și Black Water. S‑a născut în Lockport, statul New York, în 1938 și a început să scrie la 14 ani, deve­nind faimoasă pentru talentul ei prolific și versatil, abordând genuri foarte diferite – romane, povestiri, eseistică, dramaturgie, memorii și poezie -, precum și pentru stilul dens și eliptic, ce explorează adesea aspec­tele cele mai întunecate ale condiției umane. I s‑au decernat numeroase premii, printre care se numără National Book Award, pentru romanul them, precum și PEN/Malamud Award, pentru volumele sale de poves­tiri. Din 1978 e membră a Academiei Americane. La Editura Polirom i‑au mai fost traduse romanele: Violul. O poveste de dragoste (2011), Mândra fecioară (2011) și Apa neagră (2011).

Grădina plăcerilor lumești (1967) este al doilea roman scris de Joyce Carol Oates și primul din celebra trilogie a autoarei, care mai include Expensive People (1969) și them (1969). Oates creează portretul celei mai memo­rabile dintre eroinele sale, Clara, frumoasa fiică a unor muncitori agricoli sezonieri, aflați mereu pe drumuri. Hotărâtă să se ridice deasupra violenței și sărăciei din viața ei, Clara se luptă pentru independență bazându‑se pe cei patru bărbați care îi marchează destinul: tatăl ei, un muncitor înăsprit de greutăți și clocotind de resentimente; Lowry, care o salvează pe adolescentă de familia ei și îi oferă prima imagine despre dragoste ; Revere, bogătașul însurat care îi promite stabilitate; și Swan, fiul ei, care poartă povara identității bulversate a mamei sale. Romanul Grădina plăcerilor lumești este o poveste în care drama și viața se împletesc, o capo­doperă timpurie aparținând uneia dintre cele mai mari scriitoare americane în viață.

Reproducem în continuare un fragment din roman:

Arkansas. În ziua aceea, cu mulți ani în urmă, pe o șosea alunecoasă de la ploaie, un camion Ford care transporta zgâlțâind douăzeci și nouă de mun­citori agricoli, nemaipunându-i la socoteală pe copiii acestora, a lovit în lateral un camion de prin partea locului, care ducea porci la Little Rock. Era o zi luminoasă, verzuie de sfârșit de mai. Fordul s‑a răsturnat pe‑o parte într‑un șanț de aproape un metru și, pe ploaia deasă, toată lumea se agita în drum, printre cioburi, în duhoarea fami­liară de benzină și excremente de porc împrăștiate pe jos. Cu toate acestea, starea de spirit a celor care nu fuseseră răniți era în mare parte una de amuza­ment.

Carleton Walpole avea să‑și amintească pentru multă vreme deraparea pe carosabilul ud, zgomotul frânelor, ca un chițăit de bibilică, senzația grețoasă de imponderabilitate dinaintea impactului. Țipetele îngrozite ale copiilor și femeilor, apoi urletele mâni­oase ale bărbaților. Până să se răstoarne în șanț, cei mai mulți dintre muncitorii mai tineri și mai agili săriseră din camion, pe câtă vreme aceia mai vârst­nici, mai înceți, precum și majoritatea femeilor și copiilor mai mici se luptaseră cu prelata camionului și fuseseră nevoiți să se târască afară în patru labe, ca animalele, până să dea de argila roșie și moale de pe marginea drumului. Încă un “accident” afuri­sit : nu era primul de când plecaseră din comitatul Breathitt, din statul Kentucky, în urmă cu câteva săptămâni, dar nu era nici cel mai grav dintre ele.

Nimeni nu părea să se fi rănit serios, să sângereze sau să‑și fi pierdut cunoștința.

– Pearl ? Unde dracu’ ești ?

Carleton sărise printre primii din camion, însă era îngrijorat pentru nevastă‑sa ; era însărcinată cu cel de‑al treilea copil al lor și urma să nască în curând.

– Pearl ! Pearl ! urlă Carleton.

Inima îi bătea în piept ca o vietate captivă. Era furios, agitat. Ca întotdeauna când simți acel fior meschin de ușurare că tu nu ești rănit… Deși o dată Carleton fusese rănit, în primul sezon când ieșise pe drum – își spărsese nasul într‑un accident ase­mănător, iar șoferul camionului, care era și cel care‑i recruta pe muncitori, i‑l pusese la loc cu mâna : “Vezi tu, nasul începe să se vindece de cum se fracturează. Nu‑i os, e cartilaj. Dacă nu‑l îndrepți, crește strâmb, ca la boxeri”. Carleton se amuzase când observase că nasul i se vindeca ușor strâmb la bază, conferind însă cumva mai mult farmec feței lui, se gândea el, ca și cum ar fi fost sculptată. În rest, considera că arăta ca toată lumea, ca jumătate din bărbații din familia Walpole, cu chipul îngust și prelung, părul blonziu, lins pe cap, pomeți aspri acoperiți cu barbă și ochi albaștri care păreau să reflecte cerul, pentru eternitate. Când se mișca iute și smucit, fața lui Carleton părea ascuțită ca un briceag, dar putea să se miște și cu blândețe. Moștenise grația cuiva din neam – deși era în el o rezistență nedeslușită, ca a unui om care înaintează cu greu prin apă. Nu că ar fi dat el doi bani pe felul cum arăta. Avea treizeci de ani, nu mai era un puști. Avea responsabilități. Oamenii glumeau pe seama nasului său spart, spu­neau că acum arăta mai bine, era mândru nevoie mare ca eroul lui, Jack Dempsey.

De astă dată, Carleton nu fusese rănit deloc. Un pic zdruncinat și enervat la culme, cu demnitatea șifonată precum un cocoș lovit cu piciorul. Stătea pe vine cu ceilalți bărbați în spatele camionului, mes­tecând tutun și scuipând pe asfaltul care se întindea în urma lor ca o limbă tuciurie. Unde trebuiau să meargă ? Texarkana. Era doar un cuvânt, un sunet. Un punct pe hartă pe care Carleton poate că îl văzuse, dar nu‑și mai putea aminti. Nu mai ținea minte de câte zile erau pe drum. Și trebuia să întrebe câte săptămâni se așterneau de‑acum în fața lor. (Dar nu pe Pearl. Înainte așa făcea, Pearl ținea evidența detaliilor de felul ăsta, dar acum lăsa lucru­rile în voia sorții la fel de rău ca celelalte femei.) Mă rog, existau niște acte – pe undeva. Un contract.

Carleton nu intenționa să se gândească la asta, nu acum. Era suficient să se autosugestioneze Am un contract, nu pot fi tras în piept, pentru că fuse­seră sezoane când nu avusese contract și fusese tras în piept. Era suficient să se gândească Am un cont de economii, pentru că era adevărat și era convins că era singurul dintre amărâții din camionul ăla care avea un carnet de cecuri, emis de Prima Bancă de Economii și Împrumut din Breathitt, Kentucky. Nu că îi venea să vorbească despre asta. Nu era nevoie. Carleton nu era un tip care să se dea mare, nimeni din familia Walpole nu era așa. Însă ăsta era adevărul, ca un râu subteran.

Așteptau poliția locală, așteptau o mașină care să tragă camionul din șanț, fir‑ar să fie. Toată lumea era agitată, vorbea tare. Unde dracu’ era Pearl ? Carleton le ajuta pe femei să se cațere afară din camion. O femeie care arăta ea însăși ca o fetișcană îi puse în brațe copilașul ei de doi ani ; râzând și în același timp mormăind ceva, el luă copila pe deasu­pra marginii mașinii, de parcă nu ar fi cântărit mai mult decât o pisică. Mușchii brațelor lui Carleton erau ca niște funii, puternici, umerii îi erau înguști, dar viguroși ; spatele și gâtul începeau să‑i dea de furcă, de la atâta aplecat la cules, dar nu avea de gând să se pună pe bodogănit și să se plângă ca un moș ramolit.