Alternativ, independent, inexistent

A fi independent sau alternativ, dar mai ales a fi si una, si alta, a ajuns, pentru artist, o marca de distinctie. Cei care, precum oamenii de scena, muncesc in echipa, sunt foarte inclinati sa-si defineasca si cadrul institutional, respectiv teatrul unde lucreaza, prin aceste insusiri. O incercare de precizare a termenilor se impune.
Independenta poate fi estetica sau economica, desi cele doua se intrepatrund adesea. Totusi, independenta estetica este relativ usor realizabila, deoarece nicio instanta nu-si mai permite sa formuleze in mod explicit exigente carora actul artistic sa li se conformeze. A fi independent presupune, insa, o norma pe care sa o sfidezi. Initial, independenti erau “refuzatii”. Pictorii exclusi, din motive de nonconformism, de la saloanele oficiale deschideau saloane “independente”. Astazi, independenta fata de norme este de la sine inteleasa; de aceea, ea singura nu mai poate fi asumata cu mandria de odinioara. Nu mai ajunge sa fii independent, trebuie sa fii alternativ. Alternativ este cel care nu doar contesta, ci si propune o alta viziune artistica. La sfarsitul secolului al XIX-lea, independenti erau toti cei care sfidau normele academismului pompier. Dintre acestia, doar impresionistii au propus solutia alternativa.
Independenta economica ridica probleme mai spinoase. Filosofii, scriitorii si muzicienii si-o revendica mai usor; oamenii de teatru, mai greu. Schopenhauer, boicotat de studenti, isi putea permite sa stea acasa si sa scrie, in dispretul receptarii. Flaubert si Proust isi datorau familiei independenta economica; totusi, dependenti de succes, cultivau cercurile influente. Kafka, indiferent la ecouri, isi castiga painea si, o data cu ea, independenta, ca functionar de banca. Demersul omului de teatru, fara sustinere economica, ramane virtual, iar el, in absenta succesului, ramane frustrat. Pentru acesta, a fi alternativ e greu, caci presupune inventivitate, iar a fi independent e imposibil, pentru ca presupune lipsa de interactivitate. Un poet poate avea satisfactii scriindu-si versurile pentru sertar, ca Emily Dickinson, sau citindu-le in cenacluri amicale, ca Mallarme. Muzicienii pot fi fericiti interpretand muzica de camera pentru propria satisfactie. Sunt greu de inchipuit niste pasionati de teatru regizand si jucand piese, fara auditoriu. Oamenii de teatru au nevoie de public si de finantatori. Pentru teatru, daca ar avea curajul sa se declare privat, publicul ar ajunge. Din pacate, traim vremuri in care teatrul, arta democratica, este o arta minoritara. Ca urmare, incasarile nu pot finanta montarile. Inca de pe vremea lui Goethe, el insusi director de teatru, subventia guvernamentala era esentiala. Ilustrul dramaturg o aprecia la cam 70% din sursa de venit. Daca scade sub acest nivel, ii spunea lui Eckermann, institutia nu se poate sustine. Daca subventia depaseste acest nivel, dispare implicarea din partea creatorilor si, o data cu ea, dorinta de a seduce publicul.
Economia informationala aduce o solutie care depaseste atat independenta, cat si alternativul. Teatrul inexistent (emblema adoptata, candva, de o injghebare efemera) este perfect posibil. Fara institutie, fara subventie, un grup de entuziasti liber-profesionisti se angreneaza in realizarea unui proiect teatral pentru placerea lor si a prietenilor. Inchiriaza un spatiu – neaparat neconventional -, angajeaza personalul minim necesar, obtin fonduri si realizeaza un spectacol care tine, cum spune poetul, ca si rozele, l’espace d’un matin. Din pacate, costurile tranzactiilor, puse in evidenta de nobelatul economist Ronald Coase, el insusi un nonconformist, infirma viabilitatea formulei. Pretul angajarilor temporare, al decorului, al marketing-ului se dovedeste prohibitiv, astfel incat institutia stabila, cu stat de plata, personalitate juridica si sediu stabil, se dovedeste inca necesara.