Altfel despre parabola Fiului rătăcitor/ de Stelian Țurlea

„Dragă tată,

M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine. Și dacă încerc acum să-ți răspund în scris, răspunsul meu va fi foarte incomplet, pentru că și în scris, frica și urmările ei mă paralizează în fața ta și pentru că proporțiile acestei situații depășesc cu mult puterile memoriei și rațiunii mele.”

Așa începe una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka, Scrisoare către tata*), pagini scrise în 1919, după ultima încercare eșuată a lui Franz de a se căsători. Pagini pe care tatăl nu le-a citit câtă vreme fiul era încă în viață, pentru că mama a refuzat să i le înmâneze. Ampla scrisoare, devenită în decenii o admirabilă scriere literară, vorbește nu numai de „războiul” fiului cu  tatăl, ci și de războiul fiului cu el însuși. „Literatura universală – scrie Ioana Pârvulescu în postfața excelentă, cât un studiu – datorează tatălui unele dintre cele  mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondența, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții.”

Marele traducător face, într-o scurtă notă, câteva precizări excelente despre cum a fost privită scrierea de către critici și de ce: „În noiembrie 1919, în urma unor  certuri vio­lente cu familia sa, prilejuite de intenția anunțată de scriitor de a se căsători cu o fată care nu cores­pundea prejudecăților familiei Kafka, Franz Kafka a petrecut câteva zile la o pensiune în localitatea Schelesen, în Boemia, unde încercase în anii pre­cedenți în mai multe rânduri să-și trateze boala. Aici, a scris textul relativ extins – 45 de pagini dactilografiate – al Scrisorii către tata, care con­ stituie, poate, mai puțin o încercare de a lămuri marea problemă «metafizică» a vieții sale familiale, relațiile cu tatăl său (care, de altfel, nu ar fi fost în măsură «să-și bată capul» cu asemenea subti­lități), cât mai degrabă un efort de a întrerupe una dintre acele perioade de neputință de a mai scrie, obsedante și deprimante la culme pentru el. Pe lângă interesul biografic – pe care unii comentatori, fără să pună la  îndoială sincerita­tea datelor, îl minimalizează –, Scrisoarea a fost citită mai ales ca  operă literară. „Din punct de vedere literar, Scrisoarea atinge un nivel extraor­dinar – scrie H. Politzer în volumul Franz Kafka, der Kűnstler, S. Fischer Verlag, 1965.  Perechea de contradicții între vinovăție și iertare pe care este construit scrisul a fost pusă în echilibru și acum totul se rotește în jurul centrului propriu, până când cititorului i se împăienjenesc ochii și cuvintele își pierd orice sens in urechile celui care ar vrea să le audă rostite. Dacă privilegiul și problema fundamentală a literaturii moderne consta în a pune sub semnul întrebării, prin pro­cese de gândire și de vorbire, toate noțiunile con­venționale, atunci, să spunem, ultima pagina a Scrisorii către tata supune relația tată-fiu unei critici atât de dure, încât până la urmă nu mai rămân decât măștile bătrâneții și tinereții, care își rânjesc una alteia cu o extremă lipsa de înțe­legere din niște orbite goale: este comentariul lui Kafka asupra însingurării care i-a dominat viața. Scrisoarea povestește această viață ca și cum Kafka ar fi un K. Sau Josef K. Și viața sa, una din pro­priile sale povestiri. Și întocmai cum se obișnuise s-o facă în povestirile sale, își comentează trăirile așa cum personajele lui și le comentau pe ale lor, până când uitau conținutul acelor trăiri. Astfel că el n-a rezolvat în nici un fel disputa cu tatăl său scriind această Scrisoare, dar cel puțin a ridicat ceea ce a scris acolo la nivelul înalt al literaturii. Scrisoare către tata este forma pe care secolul XX a dat-o parabolei Fiului rătăcitor… Ea transpune taina persoanei sale în enigma operei sale și aruncă, s-ar putea spune, aceeași penumbră asupra ambe­lor.”

*) Franz Kafka – Scrisoare către tata. Traducere din limba germană de Mircea Ivănescu. Postfață de Ioana Pârvulescu. Editura Humanitas fiction, colecția Raftul Denisei